Ziua în care fiica mea a murit

Fiica mea a murit la 23 de ore după ce s-a născut. Moartea ei rămâne cel mai sfâșietor lucru pe care l-am trăit vreodată.

În timp ce așteptam în camera de spital finalizarea autopsiei, am răsfoit o carte pe care mi-au dat-o asistentele. Era o colecţie de povești ale mamelor care își pierduseră copiii – fie că era vorba de avort spontan, de nașterea unor copii morţi sau de moartea nou-născuţilor. Cartea fusese gândită, cel mai probabil, ca o încurajare, pentru ca mamele îndoliate să știe că nu sunt singure. Am fost însă frapată de disperarea pe care o simţeau aceste mame cu braţele goale. Unele dintre ele au lăsat disperarea să le definească pentru tot restul vieţii. Mi-am dat seama atunci că aveam de făcut o alegere. Nu puteam controla ce s-a întâmplat cu fiica mea, dar puteam alege cum să reacţionez la moartea ei. Aveam de ales între disperare și speranţă.

În scrisoarea sa către biserica din Tesalonic, apostolul Pavel scrie: „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde” (1 Tesaloniceni 4:13).

Deși am jelit moartea fiicei mele, Biblia mi-a dat încrederea fermă că o voi revedea într-o zi. În perioada doliului, am fost susţinută de cuvinte de încurajare și de alinare din partea prietenilor și a familiei, dar am auzit, de asemenea, multe idei contradictorii despre moarte și viaţa de apoi.

Viaţă după moarte?

La înmormântarea fiicei noastre, doi fluturi au zburat printre noi în curtea bisericii, iar un prieten mi-a spus mai târziu: „Cred că aceea trebuie să fi fost Jemima ta, care ne făcea cu mâna.” Atunci când s-a născut a doua noastră fiică, sănătoasă și puternică, o altă prietenă a remarcat asemănarea ei cu Jemima și a sugerat că ar fi putut fi Jemima reîncarnată. Cea mai frecventă încercare de a mă alina a fost aceea de a vorbi despre faptul că Jemima ar fi deja în rai.

Ar trebui să admit că fiecare din aceste idei a sunat bine într-un fel, dar niciuna nu mi-a adus confortul de care aveam nevoie. Într-adevăr, fluturii sunt frumoși și a fost ceva special să îi văd într-un moment atât de trist, dar să mă gândesc că fiica mea este acum un fluture adevărat? Este un gând drăguţ, dar nu neapărat încântător, și nici plauzibil.

Reîncarnarea este o teorie susţinută de multe religii, printre care hinduismul, budismul și sikhismul, care afirmă că sufletul începe o nouă viaţă după moarte, într-un corp nou, fie uman, fie animal, în funcţie de cât de bună sau rea a fost viaţa celui decedat. Atunci când a doua mea fiică s-a născut sănătoasă, am fost foarte recunoscătoare că aveam o fetiţă pe care să o iau acasă. Da, fetele mele semănau între ele, dar să cred că ea era Jemima reîncarnată ar fi însemnat să neg personalitatea unică a fiecăreia. Reîncarnarea nu era un gând liniștitor.

Ideea de a fi despărţită de copilul meu și de a pierde toate acele etape preţioase ale dezvoltării lui era extrem de stresantă.

Credinţa că morţii sunt acum în ceruri este surprinzător de comună printre creștini. Dar, mai ales ca mamă, nu am fost deloc liniștită cu ideea că bebelușul meu este în cer fără mine. Sau, așa cum au sugerat unii oameni, de ideea că Jemima a crescut în rai, departe de mine. Ideea de a fi despărţită de copilul meu și de a pierde toate acele etape preţioase ale dezvoltării lui era extrem de stresantă. Din fericire, deși această idee este foarte populară în rândul creștinilor, Biblia nu o susţine.

Despre ce se întâmplă după moarte, direct de la sursă

Pavel scrie: „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit…” (1 Tesaloniceni 4:13). Ceea ce urmează este explicaţia lui Pavel în legătură cu ce se întâmplă după ce murim. Cuvintele lui le aduc speranţă celor care, la fel ca mine, au pierdut o persoană dragă, dar și nouă tuturor, pentru că, mai devreme sau mai târziu, toţi ne vom confrunta cu moartea. În acest pasaj, Pavel descrie moartea ca pe un somn – o comparaţie pe care Biblia o folosește destul de frecvent.

Iisus a folosit același termen atunci când a vorbit despre persoane care muriseră – fiica lui Iair (Matei 9:4) și Lazăr (Ioan 11:11-14). Somnul a fost folosit ca metaforă a morţii, întrucât „morţii nu știu nimic” (Eclesiastul 9:5,6). Atât în moarte, cât și în somn, omul este inconștient.

Ideea că sufletul trăiește după moarte își are originea în prima minciună pe care diavolul i-a spus-o Evei: „Hotărât că nu veţi muri” (Geneza 3:4).

Până astăzi, în diferite religii, este repetată această minciună a nemuririi sufletului, așa că mulţi cred că morţii sunt conștienţi. Sursa acestei convingeri este filosofia păgână, în special filosofia lui Platon, care susţinea că sufletul și corpul sunt entităţi separate. Această idee a fost ulterior încorporată în credinţa creștină în cursul unei perioade de compromis din istoria bisericii. Ea a ajuns predominantă în creștinism și continuă să fie adoptată și în prezent.

Dar, dacă sufletul este nemuritor și dacă omul merge direct în cer atunci când moare, de ce au fost Iisus și apostolii Săi atât de dornici să predice despre înviere? Petru și Ioan au fost arestaţi pentru că predicau acest subiect (Faptele apostolilor 4:2). De ce S-ar întoarce Iisus pentru a-i învia pe morţi, dacă ei sunt deja cu El în ceruri?

Pavel descrie scena învierii: „Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:14-17).

Moartea va fi înghiţită de înviere

La a doua venire a lui Iisus, „cei morţi în Hristos vor învia” pentru a primi nemurirea. Dumnezeu, prin Iisus, îi va readuce la viaţă pe cei care „au adormit”. Apoi, noi, cei vii, vom fi luaţi împreună cu ei pentru a fi cu Iisus în împărăţia Sa veșnică. Ceea ce îmi place atât de mult la această imagine este că vom ajunge în cer împreună, cei care sunt încă în viaţă și cei care au fost înviaţi.

Pavel încheie această descriere a învierii cu un îndemn: „Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:18). Aceste cuvinte ale lui Pavel despre a doua venire a lui Iisus, despre învierea morţilor și înălţarea noastră împreună la cer sunt cele care m-au mângâiat cel mai mult. Știu că o voi revedea pe fiica mea. Știu că, în moarte, ea doar așteaptă, doarme, până când vom fi din nou împreună. Așa cum spune versul unui imn, speranţa revenirii lui Iisus arde în inima noastră, iar această speranţă m-a ajutat să rezist unei pierderi atât de dureroase.

Emma Dyer locuiește în orașul Upper Hutt din Noua Zeelandă, are un fiu și o fiică și se bucură de statutul de mamă casnică. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.