Cât de departe este prea departe? Există vreun punct din care întoarcerea este imposibilă?

Lila Torres fusese convinsă, ani de-a rândul, că Dumnezeul în care ea credea putea salva pe oricine, atâta timp cât era în viaţă. Plângând și strigând lângă fiul ei, Victor, care zăcea nemișcat pe podea cu un ac înfipt în braţ, Lila se temea că el ajunsese în punctul fără întoarcere.

Manuel și Lila Torres duceau o viaţă modestă, dar liniștită în Puerto Rico. Manuel avea o mică afacere din care își întreţinea familia, dar toate realizările lui păreau nimic în comparaţie cu poveștile vecinilor și prietenilor despre succesul celor plecaţi în SUA. Ideea de a pleca l-a urmărit mai mult timp, iar decizia a luat-o împreună cu Lila. Visau la o viaţă prosperă, la școli mai bune pentru cei trei copii ai lor și la o altă perspectivă pentru aceștia.

După câteva luni de muncă în New York, Manuel s-a întors să-și ia familia cu el. Au părăsit în lacrimi însoritul Puerto Rico, dar speranţa unui viitor mult mai bun le-a alungat regretul. Victor avea 7 ani atunci când a ajuns la New York și a descoperit repede că intră într-o cu totul altă lume. Cerul abia se vedea de clădiri, zgomotul mașinilor era asurzitor, iar în mulţimea celor de pe stradă te puteai pierde ușor.

Apartamentul pe care Manuel îl găsise de închiriat a fost pentru toţi o dezamăgire. Vopseaua se cojea de pe pereţi, nu avea frigider, nici încălzire centrală. Era frig, iarna dură newyorkeză se apropia, iar ei se încălzeau cu un aragaz cu butelie. Mai mult, apartamentul era situat în Brownsville, cel mai murdar și periculos ghetou din Brooklyn. Gândacii, șoarecii și șobolanii mișunau, iar noaptea se auzeau ţipete și împușcături de pe stradă. Într-o noapte, Manuel a trebuit să meargă să îngrijească de bebelușul unei vecine, șocată de șobolanul care se urcase în pătuţul micuţei și începuse să o muște.

Manuel lucra în tura de noapte și se întorcea dimineaţa la ora 3. Lila și copiii stăteau treji și așteptau întoarcerea acestuia, pentru că le era frică să nu i se întâmple ceva pe străzile periculoase. Abia după ce ajungea și încuia ușa cu cele câteva încuietori trainice se duceau toţi la culcare. Teroarea devenise viaţa lor de zi cu zi, dar sperau că vor pleca de acolo repede.

Dacă pentru părinţii care munceau din greu viaţa nu era ușoară, pentru copii, nici atât. Mergeau la școală și se străduiau să fie conștiincioși, dar totul semăna mai mult cu o scenă de război decât cu o școală. „Trebuia să mă lupt ca să ajung la școală și să mă lupt ca să ies din școală”, povestește Victor. Bătăile și ameninţările erau la ordinea zilei, în clase, pe holuri sau în băi. Profesorii se schimbau des, poliţia trecea rar prin școală, la cazuri mai grave, așa că sentimentul că nimănui nu-i păsa domnea pretutindeni.

Lipsit de siguranţă și acasă, și la școală, Victor a descoperit curând că secretul succesului este pe străzi. În Brooklynul anilor ‘50, copiii câștigau bani pe străzi lustruind pantofi, așa că s-a pus pe treabă. Mai lua uneori bătaie de la cei mai mari, dar s-a obișnuit repede. Deși era mic și slab, intra în bătăi ca să-și demonstreze curajul. Avea 12 ani când un șofer furios l-a ameninţat în plină stradă, pentru că Victor își adusese un client să se rezeme de mașina staţionată, cât timp îi lustruia pantofii. Pentru că avea un cuţit la el, de teamă și furie, Victor l-a înjunghiat în piept. Din fericire, rana nu a fost mortală și a scăpat de școala de corecţie, dar a fost pus sub supraveghere pe termen nelimitat.

Deziluzia și furia au crescut în el în acei ani de trai în mizerie și nesiguranţă. Voia o altfel de viaţă, dar nu vedea ieșirea. Părinţii lui munceau din greu, dar nici nu era vorba să se mute de acolo. La 14 ani, Victor a fost chemat la o petrecere de către un membru temut al unei bande, Big Ray. Onorat de invitaţie, a mers la petrecere. A doua zi a avut bătaia de iniţiere și acceptare în banda Roman Lords. Găsise în sfârșit grupul căruia să îi aparţină, în care să aibă prieteni și cu care să se simtă important și protejat.

La început doar participa la bătăi cu diferite alte bande, apoi a crescut în rang. Se ocupa de armele bandei și a început să vândă droguri. Venea cu din ce în ce mai mulţi bani acasă, lucru care i-a îngrijorat pe Manuel și pe Lila. Au crezut la început că fură de prin casele altora, așa că l-au certat. Când a fost arestat prima dată, au aflat ce făcea de fapt fiul lor.

Căutând cu disperare o soluţie pentru fiul ei, Lila a încercat de toate. A apelat chiar și la o vrăjitoare. Nimic nu era de ajutor. Apoi o vecină din cartier i-a spus de o biserică nou deschisă. Nu credea în Dumnezeu, dar era dispusă să încerce orice. Treptat, scepticismul ei s-a transformat în credinţă, iar credinţa i-a adus certitudinea că fiul ei poate fi salvat. A început să se roage. Uneori Victor o găsea, când se întorcea noaptea de la diferite acţiuni ale bandei, rugându-se într-un mic dulap, ca să nu-i trezească pe ceilalţi ai casei. Îi spunea că este nebună și ţipa la ea să îl lase în pace.

În scurt timp, Victor a început să consume din drogurile pe care le vindea. De la droguri mai ușoare a ajuns la heroină. Se droga dimineaţa, la prânz și seara. Avea trusa mereu la îndemână. Dacă nu se droga, mușchii îi deveneau rigizi, îl dureau cumplit și creierul îi ţipa pentru o nouă doză. A continuat cu luptele de stradă, cu traficul și consumul de heroină ani de-a rândul. Până la 20 de ani, a fost arestat de 3 ori și internat la clinici de dezintoxicare de 14 ori. La ultima internare, știind că nu are scăpare din coșmarul care devenise viaţa lui, a vrut să se sinucidă.

Atunci când l-a găsit pe podeaua din baie inconștient după o supradoză de heroină, cu seringa încă în braţ, mama lui a crezut că îl pierduse definitiv. După câteva minute de strigăte disperate, Victor a deschis ochii. Lila l-a cărat în pat împreună cu fratele lui mai mic, Ricky. Le-a cerut să îl lase în pace, avea să își revină. Nu era prima supradoză căreia îi supravieţuise.

În aceeași zi, Lila i-a spus de o nouă clinică unde avea mari șanse să se vindece. L-a minţit că nu era o clinică creștină, știa că dispreţuia credinţa ei. N-a putut să o refuze, i-a fost milă de suferinţa ei, așa că a mers cu ea la clinica bisericii. Primul pe care l-a văzut la ușă a fost Nicky Cruz, liderul unei bande rivale, și nu i-a venit să creadă că venise și el să ceară ajutor.

Deși Victor nu și-a explicat foarte bine cum, a reușit să stea în acea zi la clinică fără heroină. Seara însă i s-a făcut foarte rău, avea frisoane și stări cumplite de vomă. Și-a adunat toată voinţa și a rămas și ziua următoare. A treia zi însă nu a mai putut, așa că și-a strâns lucrurile și a vrut să plece în căutare de heroină.

La poartă l-a oprit un alt tânăr din clinică și i-a spus: „Victor, ai încercat totul în viaţa asta. Dar nu I-ai dat încă o șansă lui Dumnezeu. Dă-I o șansă!” Nu voia să audă așa ceva, dar s-a întors și a intrat în capela mică a clinicii. Nu știa vreo rugăciune și nici cum să se adreseze, a cerut doar ca, dacă Cel căruia se roagă există, să-i ia viaţa și să o transforme, pentru că el nu putea și nu voia să moară pe străzi. Atunci i-au venit în minte toţi prietenii lui care au murit de-a lungul anilor, cel care îl recrutase în bandă și mulţi, mulţi alţii. Cu și mai multă disperare a cerut putere ca să învingă drogurile.

În acel moment a simţit o prezenţă și a avut convingerea că Cel căruia se ruga era acolo. Și-a cerut iertare pentru toate greșelile și pentru tot răul pe care îl făcuse atâta timp și s-a simţit eliberat. S-a ridicat de pe genunchi, spune el, nu cu voinţa de a învinge drogurile, pentru că o avusese de atâtea ori înainte, ci cu puterea de a o face.

După alte șase luni grele la clinică, Victor a ieșit dezintoxicat, iar Lila a fost în culmea fericirii. Pastorul Don Wilkerson l-a chemat cu el la Boston, unde urma să deschidă o nouă clinică. Victor a acceptat, trebuia să stea departe de Brownsville. După ce l-a ajutat pe Don, și-a dat seama că vrea să devină la rândul lui pastor. Și-a făcut bagajele pentru Colegiul Biblic din California, pe care l-a absolvit. Tot acolo a cunoscut-o și pe viitoarea lui soţie, Carmen.

Și-a început misiunea de pastor mergând împreună cu Carmen prin toată ţara și vorbind despre iertarea oferită de Dumnezeu și despre transformarea lui. În orașul Richmond, Virginia, în urma unei predici ţinute în apropierea unei zone rău famate, un tânăr a venit să-i ceară ajutor. L-au găzduit la ei. Și-au luat apoi o casă, încrezători că acolo era locul în care trebuiau să se stabilească, aveau multe de făcut. Casa lor s-a umplut treptat de tineri care aveau nevoie de ajutor, așa că le-a trebuit un spaţiu mai mare. Au deschis pe locul unei ferme centrul New Life for Youth, cu o capacitate de 200 de paturi, pentru tineri cu dependenţă de droguri.

Aproape 50 de ani mai târziu, Victor continuă misiunea despre care spune că i-a fost încredinţată și pe care mama lui i-o spusese pe vremea când era încă un dependent de droguri violent: ajută tineri să găsească iertarea lui Dumnezeu și puterea de a se schimba pe care le-a primit el. A deschis un alt centru pentru mame singure, iar una dintre fiicele lui, Rosalinda, îi este de mare ajutor acum, când Victor nu mai are atât de multă putere ca pe vremuri. În 2017, un film a fost realizat pe baza cărţii lui autobiografice, iar povestea schimbării lui a ajuns la mult mai mulţi oameni. Sute de vieţi au fost schimbate prin eforturile lui, iar șansa de a face pentru alţii ceea ce lui i-a fost oferit o consideră o mare onoare.

Pe cei care suferă la fel cum a suferit mama lui, Victor îi îndeamnă să nu renunţe. Profesorii îi spuneau Lilei că finalul lui va fi pe un scaun electric, dar nimic nu o putea convinge că fiul ei nu va fi salvat. „Adu-ţi aminte că Hristos a murit pe cruce tocmai pentru cel pe care îl iubești”, spune Victor. „Povestea mea este dovada că, indiferent de circumstanţe, indiferent de cum te simţi sau de cât de rău arată situaţia, răscumpărarea este posibilă. Vreau ca oamenii să știe că, orice ar înfrunta, fie că sunt droguri, fie orice fel de dependenţă, nimic nu este prea greu pentru Dumnezeu.”

Andreea Irimia este profesoară de informatică și educaţie tehnologică.