Nu e doar inevitabil să ne izbim de întrebări la care nu avem un răspuns, ci este și în mod necesar util.
Mai întâi, pentru că învăţăm că e important să punem întrebări, apoi pentru că învăţăm să formulăm corect întrebările, și nu în cele din urmă pentru că învăţăm să căutăm răspuns și să avem răbdare până îl vom găsi.
Nu avem nevoie de mai puţine întrebări, pentru că nu vrem ca harta vieţii noastre să semene cu o schiţă stângace. Întrebările fără răspuns sunt semne de aducere aminte pe harta noastră, la care să revenim cu satisfacţia anticipată a rezolvării încă unei ghicitori care sintetizează lumea. Iar întrebările care capătă răspuns pun culori și forme pe hartă, devin reperele prin care ne cartografiem viaţa. O asemenea hartă devine un bun de preţ pentru toţi cei care ne cunosc. Pentru că mereu vom călători împreună, chiar dacă explorăm, încă din copilărie, fiecare în felul lui.
Esenţial este că niciunul dintre noi nu este niciodată cu adevărat pierdut. Pe hărţile altora, locaţia noastră nu reprezintă un mister așa de mare cum avem uneori senzaţia. Și cel puţin pe harta Aceluia care vede totul, viaţa noastră nu e niciodată uitată, nici irosită. Nu avem de ce să ne așezăm descurajaţi pe margine sau să renunţăm. Întotdeauna vor fi mii de opţiuni de a continua explorarea. Vom descoperi mereu întrebări noi și grele, care ni se pot înfăţișa ca ermetice, dar asta nu înseamnă că trebuie să trăim în angoasă și incertitudine. Nicio întrebare nu e capabilă să ne încheie căutarea.
Odată ce am ajuns să apreciem satisfacţia explorării și preţuim fiecare zonă proaspăt cartografiată a vieţii, suntem pregătiţi să fim părinţi buni. Părinţii buni nu le știu pe toate, dar transmit siguranţă. Găsesc întrebări de a căror existenţă nici măcar nu erau conștienţi, dar nu transmit dezorientare. De aceea, copiii lor văd în ei niște superexploratori pe care visează să-i însoţească toată viaţa.
Copiii privesc la hărţile părinţilor și cred, de pe umerii lor, că nu există limite pe care să nu le poată depăși împreună. Și când vor descoperi că limitele există pentru părinţi, nu vor fi dezamăgiţi, pentru că vor fi înţeles între timp că e mai important cât de corect și de frumos au cartografiat părinţii ceea ce au trăit, în ciuda obstacolelor, decât limitele care au rămas neatinse. Copiii vor înţelege că metoda e mai importantă decât rezultatul, pentru că metoda este de fapt rezultatul.
De aceea, copiii nu trebuie convinși să ne urmeze harta. Trebuie învăţaţi să cartografieze. Nu trebuie învăţaţi să crească. Trebuie ocrotiţi și îngrijiţi pentru a crește. Nu trebuie convinși că Dumnezeu există. Trebuie ajutaţi să-L cunoască.
Citește și: Nimeni nu-i perfect: cum ajutăm copiii să înveţe din propriile greșeli
