Distrug copiii fericirea maritală? Cum gestionăm schimbările generate de nașterea copiilor

Descriind destrămarea mariajului ei după nașterea copiilor, jurnalista Nora Ephron scrie că un copil este o grenadă pentru relaţia de cuplu; după explozie, când praful se așază, „relaţia este altfel. Nu neapărat mai bună; nu neapărat mai rea; doar altfel.”[1] 

Chiar dacă nu descriu în aceeași tușă dramatică schimbarea adusă de apariţia copiilor, specialiștii vorbesc despre declinul relaţiei maritale la majoritatea cuplurilor și despre nevoia de a gestiona atent relaţia în această etapă a vieţii.

„Totul se schimbă” – acestea sunt cuvintele cel mai des folosite de părinţi pentru a reda experienţa prin care trec odată cu nașterea primului copil. Cuplurile fără copii pot rata întregul ghem de semnificaţii al unei afirmaţii deja tocite de atâta uz, dar părinţii știu că ea exprimă, chiar dacă stenografic, o realitate pe care niciun cuvânt nu o poate reda în mod fidel. Artista Sarah Walker compara experienţa de a deveni mamă cu descoperirea existenţei „unei camere noi și ciudate în casa în care locuiești deja”.

Schimbările neurologice și hormonale de înainte și de după nașterea copiilor

Chiar înainte de a naște, viitoarea mamă trece printr-o serie de schimbări emoţionale care oglindesc procesele care au loc la nivel neurologic.

Sarcina modifică structura regiunilor din creier implicate în înţelegerea gândurilor și sentimentelor celorlalţi, arată un studiu publicat în Nature Neuroscience. Schimbările persistă cel puţin timp de doi ani după nașterea copilului, însă lipsesc cercetările care să arate dacă acestea se extind și după această perioadă. Potrivit autorilor studiului, mamele care au suferit schimbări mai accentuate în structura și dimensiunea creierului au înregistrat și grade mai ridicate de atașament faţă de copiii lor.

Scanând creierul femeilor înainte și după nașterea primului lor copil, cercetătorii au remarcat pierderea materiei cenușii în mai multe regiuni corticale, explicaţia acestor schimbări fiind încă neclară. Potrivit neurologului Paul Thompson, există trei posibile explicaţii, cea mai intuitivă dintre ele fiind că această modificare va genera mai târziu efecte negative. De asemenea, ar putea fi vorba de un efect „neutru” al triadei stres-alimentaţie-lipsă de somn, specifice perioadei de graviditate, iar o a treia posibilitate se referă la plasticitatea creierului, implicit la pregătirea lui pentru a deveni mai eficient în sarcinile și abilităţile legate de maternitate.

Testele efectuate înainte și după naștere au arătat că nu au existat pierderi ale memoriei, nici măcar ale celei de scurtă durată și nici diminuări ale abilităţilor verbale, a explicat profesorul Rebecca Saxe.

Chiar dacă schimbările biologice prin care trec taţii nu sunt la fel de evidente ca în cazul mamelor, tranziţia spre viaţa de părinte vine la pachet cu modicări hormonale și cerebrale și la bărbaţi, spune antropologul Anna Machin, inventariind mai multe studii care aduc dovezi în acest sens.

Antropologul Lee Gettler este coordonatorul unui studiu de pionierat, desfășurat de-a lungul a 5 ani, pe un grup de 624 de bărbaţi filipinezi fără copii, cu vârste cuprinse între 21 și 26 de ani. Gettler a observat că, deși toţi subiecţii au înregistrat scăderi ale nivelului de testosteron, schimbări legate de vârstă, la bărbaţii care au devenit taţi în acest interval de timp declinul a fost mai accentuat (în medie, cu 34%) decât la bărbaţii care nu au avut copii, fie că erau sau nu căsătoriţi.

Există o relaţie direct proporţională între reducerea dramatică a nivelului de testosteron și implicarea bărbaţilor în îngrijirea nou-născuţilor și în sarcinile domestice, punctează cercetătorul.

Taţii apropiaţi de copii resimt și alte efecte hormonale – creșterea nivelului de prolactină, care se asociază cu reducerea libidoului, dar și a nivelului de vasopresină, un hormon legat de crearea relaţiilor stabile.

Creierul taţilor pare a suferi, la rândul său, modificări care favorizează dezvoltarea de abilităţi necesare vieţii de părinte. Un studiu din 2014 a înregistrat modificări în structura creierului similare celor suferite de mame – regiuni corticale legate de atașament, empatie, îngrijire și capacitatea de a reacţiona la nevoile bebelușului aveau mai multă substanţă cenușie și albă atunci când bebelușul avea 12-16 săptămâni decât în primele 2-4 săptămâni de viaţă ale copilului.

Nașterea unui copil aduce schimbări în viziunea și valorile proaspeţilor părinţi, dar și în relaţiile lor cu cei mai apropiaţi oameni, inclusiv în relaţia maritală.

Se deteriorează relaţia conjugală după nașterea copiilor?

Cele mai multe studii ajung la concluzia că apariţia unui copil alterează relaţia de cuplu sau cel puţin accelerează fragilizarea ei.

Astfel, cercetătorii vorbesc despre deteriorarea relaţiei de cuplu imediat după nașterea copilului și despre persistenţa acestor disfuncţii pe parcursul următorilor ani, despre existenţa unui interval critic în primul an și jumătate de la nașterea copilului, despre o gestionare mai ineficientă a conflictelor sau despre un nivel mai ridicat al depresiei decât în cazul adulţilor fără copii.

Și cuplurile fără copii raportează diminuarea satisfacţiei legate de relaţia lor, dar nașterea unui copil grăbește acest proces.

Un studiu efectuat pe o perioadă de 8 ani pe 218 cupluri a arătat că satisfacţia conjugală s-a diminuat la 90% dintre cupluri odată cu nașterea primului copil. Și cuplurile fără copii raportează diminuarea satisfacţiei legate de relaţie, afirmă profesorul Scott Stanley, subliniind totuși că nașterea unui copil grăbește acest proces. Studiul a arătat însă că, în ecuaţia acestui declin, intervin și alte variabile, care ţin de specificul relaţiei de cuplu sau de modelul conjugal parental la care au fost expuși tinerii părinţi.

Astfel, cercetătorii au remarcat faptul că declinul relaţiei a fost mai accentuat la cuplurile care au locuit împreună înainte de căsătorie decât la partenerii care au trăit separat. De asemenea, cuplurile care au avut părinţi divorţaţi sau cu o relaţie înalt conflictuală au fost afectate mai mult de schimbările survenite odată cu nașterea propriilor copii.

Pe de altă parte, studiile arată că un grad ridicat de satisfacţie în relaţie înainte de nașterea copilului cunoaște totuși o scădere accelerată odată cu apariţia copiilor.

Comentând rezultatele studiului care a relevat nivelul mai ridicat de depresie al părinţilor, profesorul Robin Simon punctează faptul că datele obţinute nu sugerează neplăcerea de a juca rolul parental, ci lipsa sprijinului în creșterea copiilor și, în general, costul emoţional ridicat al vieţii de părinte – chiar și în etapa cuibului gol, părintele are mai multe griji decât adultul fără copii, pentru că îngrijorarea pentru bunăstarea copiilor nu dispare niciodată.

Ucid copiii într-adevăr un mariaj bun? întreabă psihologul Shauna Springer într-un articol care examinează complexitatea căsniciilor, dar și a interacţiunii dintre viaţa de cuplu și cea de părinte. Puţini cercetători ar nega impactul unui copil asupra satisfacţiei conjugale, conchide Springer, nuanţând totuși faptul că acest declin poate fi unul temporar și, în orice caz, el are și alţi factori. E o concluzie la care ajung, de altfel, și Philip și Carolyn Cowan, cercetători recunoscuţi în acest domeniu, care susţin că „seminţele problemelor individuale și maritale ale părinţilor sunt semănate cu mult înainte de sosirea primului lor copil.”

Sfaturi pentru tranziţia provocatoare la viaţa de părinte

Sosirea unei fiinţe atât de vulnerabile cum e nou-născutul, care reclamă îngrijire și atenţie 24 de ore din 24, absoarbe inevitabil energia părinţilor, modificând nivelul obișnuit de stres, dar interesant este faptul că există părinţi care afirmă că extinderea familiei a sporit gradul de satisfacţie și a adus note pozitive legăturii lor. Aproximativ 7% dintre mame și un procent dublu de taţi raportează o creștere a satisfacţiei imediat după nașterea copiilor, afirmă psihologul Theresa DiDonato, invocând date oferite de un studiu de acum două decenii.

Alte cercetări arată că satisfacţia relaţională se menţine la aceleași cote sau crește după nașterea copiilor, la aproximativ 30% sau chiar la 50% dintre cupluri, pe măsură ce părinţii se adaptează la noul rol.

Pornind de la revizuirile recente ale unui studiu despre adaptarea la rolul de părinte, DiDonato face o listă a sugestiilor care pot face tranziţia spre acest rol mai lină și mai puţin dăunătoare pentru relaţia de cuplu.

Construirea unui stil de atașament sigur faţă de partener acţionează ca un factor de protecţie a relaţiei; în schimb, adulţii cu un stil de atașament anxios resimt mai puternic diminuarea calităţii relaţiei, mai ales în cazul unui partener nesuportiv.

Construirea unui stil de atașament sigur faţă de partener acţionează ca un factor de protecţie a relaţiei.

Dacă ar fi să existe un timp de aur pentru a dezvolta și întări mariajul, atunci acesta ar fi cel de dinaintea apariţiei copiilor. Apariţia copiilor „produce mișcări seismice într-o căsnicie”[1] și, deși cuplurile fericite experimentează și ele scăderi semnificative ale satisfacţiei de cuplu, totuși relaţia lor face faţă mai bine noilor provocări.

Gestionarea sănătăţii mintale în timpul sarcinii este foarte importantă pentru calitatea relaţiei de cuplu din primii ani ai copilului.

„Luaţi imaginea părintelui ideal și aruncaţi-o la gunoi” – acesta este sfatul pe care sociologul Leah Ruppanner îl oferă mai ales mamelor, în contextul în care așteptările pe care ni le favorizează cultura în privinţa părintelui „bun” pun asupra părinţilor o presiune care macină inclusiv relaţia de cuplu.

Extinderea sentimentului de „împreună” asupra copilului reprezintă un element vital pentru păstrarea apropierii între soţi, susţine cercetătorul John Gottman, explicând transformările pe care le suferă o mamă și modul în care tatăl poate ţine pasul cu ele.

Maternitatea schimbă femeia într-o manieră profundă și ireversibilă, care oferă un alt sens vieţii și o face să graviteze în jurul copilului cu o dragoste necondiţionată, capabilă de cele mai mari sacrificii. Sunt transformări de o anvergură prea mare ca să nu distanţeze partenerii, dacă unul se concentrează pe sentimentul de „împreună”, care include acum și copilul, iar celălalt încă tânjește după vremurile apuse ale lui „numai noi doi”.[2]

Extinderea sentimentului de „împreună” asupra copilului reprezintă un element vital pentru păstrarea apropierii dintre soţi.

Singura soluţie este ca soţul să intre în această centrifugă a schimbării împreună cu partenera lui de viaţă, iar Gottman oferă câteva sfaturi pentru reușita acestui viraj în necunoscut.

Concentrarea asupra prieteniei maritale și tratarea căsniciei ca prioritate (chiar dacă, pentru o vreme, ea trece pe locul secund) vor proteja relaţia de uzură sau de destrămare, punctează Gottman.

De asemenea, este foarte important ca tatăl să nu fie exclus de la îngrijirea copilului – deși admite că ambii părinţi trebuie să fie implicaţi în creșterea copilului, mama tinde adesea să critice, să preia toate sarcinile legate de îngrijire, să joace rolul supervizorului și al mediatorului relaţiei tată-copil.

În mod frecvent, părintele care devine îngrijitorul principal al copiilor își epuizează resursele, în timp ce celălalt părinte devine gelos, simţindu-se exclus de la această legătură specială, iar acumularea acestor frustrări poate destrăma o relaţie, spune asistentul social Lisa Schuman.

Încurajarea tatălui să fie partener de joacă al copilului de la vârste foarte mici are un rol important nu doar în clădirea relaţiei tată-copil, dar și în prevenirea fisurilor din căsnicie, după cum și preocuparea pentru a acorda mamei o pauză, în care să reia legăturile cu lumea exterioară, ajută partenerii să devină aliaţi în acest proces copleșitor al îngrijirii noului membru al familiei.

Împărţirea echitabilă a sarcinilor reprezintă o strategie mai importantă de a menţine armonia în cuplu decât ne imaginăm. Un sondaj al Centrului de Cercetare Pew arată că distribuirea echitabilă a treburilor casnice este al treilea ingredient al unei relaţii fericite – după fidelitate și relaţie sexuală împlinită, dar înaintea altor elemente precum venitul îndestulător, împărtășirea acelorași valori religioase, gusturile și interesele comune sau opţiuni politice similare.

Cuplurile au un risc de divorţ mai mare în primii 7 ani de căsnicie decât în următorii, iar John Gottman crede că asperităţile pe care le întâmpină soţii în tranziţia lor spre statutul de părinţi fac mariajul atât de vulnerabil la acest grup.

Tocmai pentru că acești ani sunt fragili, ar trebui să hrănim relaţia cu aceeași grijă cu care ne ocupăm de nevoile unui bebeluș, scrie terapeutul Zach Brittle, subliniind că singura cale de a menţine intimitatea în cuplu cu multiplele ei faţete (emoţionale, conversaţionale, spirituale și fizice) este aceea de a îmbrăţișa schimbarea.

De fapt, aceasta e singura cale de a oferi nu doar rădăcini puternice, dar și aripi copiilor – acestor „inimi care vor merge pentru totdeauna în afara corpului tău”.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.