De ce vor părinţii copii de nota 10?

Ca în fiecare an, Evaluarea Naţională și Bacalaureatul au pus la încercare sute de mii de elevi și de părinţi dornici de rezultate bune. Dacă unii dintre ei s-au declarat mulţumiţi de note, alţii au recurs la contestaţii pentru a obţine un punctaj cât mai mare și, implicit, șansa să urmeze traseul educaţional preferat.

Indiferent de locul din clasament, examenele au exercitat o presiune uriașă asupra tuturor elevilor nevoiţi să-și demonstreze cunoștinţele și „deșteptăciunea”, de data aceasta nu cu o rubrică impecabilă în catalog, ci cu media de pe diplomă.

Competiţia adulţilor

Se știe că învăţământul românesc pune accentul pe note, rezultate și distincţii, chiar dacă aprecierea formală a cunoștinţelor nu reflectă întotdeauna capacităţile intelectuale ale copiilor. Goana după note este încurajată în detrimentul dezvoltării unui apetit real pentru cunoaștere și învăţare, iar părinţii și profesorii încurajează această situaţie prin pretenţii înalte și comparaţii făcute între elevi.

De multe ori, competiţia nu este a elevilor, ci a părinţilor, interesaţi să se autovalideze prin performanţele celor mici.

De multe ori însă, competiţia nu este a elevilor, ci a părinţilor, interesaţi să se autovalideze prin performanţele celor mici, ori a profesorilor, care vor să li se recunoască oficial meritele. Specialiștii vorbesc despre faptul că presiunea așezată pe umerii copiilor la clasă, dar și înaintea examenelor finale, le afectează stima de sine și posibilitatea de a-și descoperi adevărata valoare, în timp ce stresul provocat de perspectiva eșecului le diminuează reușitele.

„Stresul accentuat influenţează negativ performanţele copilului, dar şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii acestuia. Poţi să vezi participarea la concurs ca pe o experienţă de învăţare. Ai ocazia să îţi testezi nivelul de cunoştinţe, să îţi descoperi lacunele. Astfel de mesaje nu vor pune presiune pe el (pe copil), nu îi vor spune că, dacă a luat o notă mică, nu este bun de nimic”, declară consilierul psihopedagogic Nicoleta Florea.

Analfabetismul funcţional

Pe lângă nevoia de autovalidare, un alt motiv pentru care părinţii le impun copiilor să înveţe cât mai bine este preconcepţia potrivit căreia notele de 10 preced automat succesul personal și profesional. Dar succesul la maturitate nu depinde doar de cunoștinţele acumulate într-unul sau în mai multe domenii. În plus, școala prioritizează memorarea conţinutului didactic în defavoarea înţelegerii sale și a aplicabilităţii în viaţa de zi cu zi. În era digitalizării, a informaţiilor regăsite la doar un click distanţă, elevilor li se cere să memoreze comentarii literare „cuvânt cu cuvânt”  sau nume interminabile de munţi, văi și râuri, în loc să li se predea instrumentele necesare formării unor competenţe de analiză critică a textelor la prima vedere ori cunoștinţe aplicate de supravieţuire în natură.

Analfabetismul funcţional din România depășește 50%, semn că învăţământul nu ţine pasul cu cerinţele actuale ale societăţii.

Pe bună dreptate, rezultatele elevilor români la testele PISA arată că analfabetismul funcţional din România depășește 50%, semn că învăţământul nu ţine pasul cu cerinţele actuale ale societăţii. Succesul în lumea modernă este strâns legat de abilităţile de accesare și prelucrare a informaţiilor, pe când, la nivel naţional, școala se bazează în continuare pe acumularea unor noţiuni pur teoretice, stufoase și de multe ori greoaie.

Ștefan Vlaston, profesor de matematică și președinte al Asociaţiei EDU CER (Educaţie și Cercetare) este de părere că programa școlară „ar trebui să aibă patru dimensiuni: conceptual-teoretică, aplicativ-practică, transdisciplinară, generatoare de învăţare continuă. La noi are doar prima dimensiune, conceptual-teoretică.”

Profesorul consideră că, pentru a-i ajuta pe elevi să înţeleagă evoluţia societăţii și să se adapteze la realitate, este nevoie ca instituţiile de învăţământ să depășească tiparele anilor ’70 – ’80, punând accent pe discipline agregat, ca „Ştiinţele vieţii”, „Ştiinţele mediului”, „Educaţie pentru societate”, care să le dea elevilor un sistem coerent de competenţe, necesare în actuala etapă de evoluţie a societăţii româneşti.

Pe de altă parte, Dacian Dolean, psiholog educaţional specializat în dezvoltarea limbajului și a alfabetizării timpurii, avertizează că, pe lângă rata mare a analfabetismului funcţional, de natură să îngrijoreze, este și lipsa de voinţă politică pentru îmbunătăţirea calităţii învăţământului românesc și lipsa strategiilor pe termen mediu și lung.

Elevii „buni” și „ceilalţi” elevi

Pentru că schimbările de paradigmă întârzie să apară pe filieră instituţională, este nevoie ca părinţii să accepte că educaţia formală are suficiente lacune cât să nu fie învestită cu credibilitate absolută.

Deși există diferenţe la nivel de unităţi de învăţământ, cadre didactice, practici locale etc., școala operează, în mare parte, cu idei și comportamente similare care, transferate în viaţa adultă, pot bloca realizările personale și profesionale râvnite de majoritatea părinţilor pentru copiii lor. În timp ce asigură accesul la anumite resurse utile în procesul de formare, școala trasează și limite, întrucât:

1. Predă lecţia conform căreia eforturile se răsplătesc, venind, totuși, cu o completare: doar în anumite condiţii. Cine învaţă, ia notă mare și primește aprecierile celor din jur: părinţi, profesori, colegi. Ce se întâmplă însă când – în ciuda eforturilor depuse – rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor? Când colegul de bancă ia un punct în plus la lucrare, iar părintele contorizează la sânge diferenţele? Când, dacă nu ești „primul la învăţătură”, nu te bucuri de recunoașterea dorită, chiar dacă ai încercat să te autodepășești? Când nu te pricepi la franceză, dar trebuie să studiezi din greu, ca să nu ţi se „strice” media?

Astfel, școala susţine performanţa, dar a fi cel mai bun, pe termen nelimitat și în toate domeniile, indiferent de interese, înclinaţii sau aptitudini, reprezintă o imposibilitate statistică, un crez absurd care împiedică dezvoltarea toleranţei la frustrare în rândul copiilor, nepregătindu-i pentru viitor; pentru acel viitor în care succesele se împletesc cu eșecurile într-o succesiune firească a evenimentelor de zi cu zi.

2. Lucrează intens cu șabloane, fără a încuraja gândirea critică, originalitatea, creativitatea; poate doar pe alocuri și doar în anumite circumstanţe (de exemplu, „Școala Altfel”). În rest, copiii sunt învăţaţi să nu conteste spusele profesorilor, fiind rareori invitaţi la dezbateri ori stimulaţi să își expună și argumenteze părerile personale, exceptând materiile dedicate (precum Filosofia sau Dirigenţia). În astfel de condiţii, cresc șansele de a deveni conformiști, temători faţă de figurile ce întruchipează autoritatea, dezorientaţi profesional, lipsiţi de iniţiativă și demotivaţi în absenţa unor recompense extrinseci.
3. Împarte elevii în „copiii buni” și „ceilalţi copii”. Sistemul de ierarhizare bazat pe supremaţia notelor, exigenţele care uniformizează potenţialul, clasamentele și comparaţiile dintre elevi nu fac decât să întreţină un spirit competitiv agresiv, înlocuind curiozitatea de a descoperi lucruri noi cu fuga după cele mai mari note. Ajungem la situaţia în care copiii învaţă temeinic înainte de a da o lucrare sau de a fi ascultaţi, volumul informaţiilor de reţinut contribuind și el la dificultatea pregătirii constante.

Pe lângă faptul că afectează interesul natural al copiilor de a descifra universul, importanţa acordată notelor și comparaţia permanentă cu ceilalţi le induc impresia că sunt simple trofee, că au valoare doar atunci când știu pe de rost lecţiile. În plus, vânătoarea exclusivă de note și premii creează frustrări, complexe de inferioritate sau de superioritate, epuizare fizică și psihică.

Cu timpul, dorinţa de a fi mai bun (în mod real) pălește în faţa dorinţei de a fi privit ca fiind cel mai bun din clasă. Imaginea de sine ajunge să depindă de părerea superficială a celorlalţi, care te pot convinge că, dacă nu ești primul, nu contezi cu adevărat.

Povară pentru copii

De ce vor părinţii copii de nota 10? Pentru că (situaţia) îi face să se simtă importanţi atunci când le povestesc altora realizările lor. Pentru că le dă sentimentul de a-și fi îndeplinit misiunea. Pentru că, prin ei, ating o împlinire dificil de obţinut pe alte căi, ceea ce îi împovărează enorm pe cei mici, învestiţi, fără voia lor, cu responsabilitatea fericirii părinţilor.

Aceasta este o idee punctată și de scriitoarea Petronela Rotar: „Cine ar vrea ca fericirea, rostul, viaţa altcuiva să fie exclusiv responsabilităţile lui? Să primească zilnic mesajul subliminal: fiul meu, fiica mea, eu, mama ta, te-am adus pe lume ca să te ocupi să mă faci fericită, să îmi dai un rost în viaţă, rost pe care nu îl aveam înainte. Să te ocupi să mă faci mândră de tine, să te ocupi să nu mă dezamăgești, să îmi aduci bucurie și în general, un sens existenţei.”

Autoarea continuă: „Când le punem lor responsabilitatea sensului și fericirii noastre în mânuţe, ne punem pe noi într-o poziţie inferioară, devenim noi cei mici, iar pe ei îi investim cu o putere superioară, îi transformăm în cei mari”, lucru nefiresc și greu de gestionat în cadrul relaţiei părinte-copil.

Școala în sine este o povară pentru copii. La propriu. Dacă analizăm orarul unui elev de gimnaziu, luând în calcul inclusiv orele alocate temelor, vom vedea că programul său îl depășește pe cel al unui angajat cu normă întreagă.

Potrivit Ordinului nr. 5.893/28.11.2016 al Ministerului Educaţiei, „media zilnică a pregătirii elevului, în clasă și în afara ei, trebuie să se încadreze în 5 – 8 ore zilnic”. Pentru mulţi, recomandarea nu este decât un vis frumos, rupt de realitate.

Te-ar putea interesa și: Nimeni nu-i perfect: cum ajutăm copiii să înveţe din propriile greșeli

O demonstrează un studiu realizat în 2017, cu 27.383 de părinţi, 32.786 de elevi și 10.783 de cadre didactice, conform căruia temele sunt prea multe și prea obositoare (80% dintre respondenţi), provocând neliniște, îngrijorare și stres, atât în rândul părinţilor (70,7%), cât și al copiilor (67,8%). În plus, concentrarea pe învăţare continuă și rezolvarea temelor pentru acasă sunt asociate cu un sedentarism ridicat, iar activităţile sedentare, preferate în locul celor de socializare, sunt corelate, la rândul lor, cu obezitatea, calitatea redusă a somnului și a relaţiilor personale, stima de sine scăzută, tendinţa spre consumul drogurilor recreaţionale.

Lumea complexă de dincolo de școală

Succesul în viaţă nu depinde exclusiv de performanţa academică. Pe lângă beneficiile evidente ale îndeplinirii cerinţelor educaţionale (exersarea memoriei, dezvoltarea conștiinciozităţii, a autodisciplinei, a capacităţii de a planifica și duce la bun sfârșit o sarcină etc.), în activitatea pedagogică există aspecte pe care școala le neglijează, fiind nevoie de surse complementare care să acopere deficitul.

„Este nevoie de gestionarea propriilor emoţii, de stabilirea și menţinerea unor bune relaţii de prietenie, de tip parteneriat sau familial, de găsirea motivaţiei și a resurselor necesare pentru a evolua și de a găsi curajul de a pune în practică anumite planuri”, precizează Georgiana Codrescu, fondatoarea primului Club de Carte de Psihologie din București.

Câţi dintre părinţi și profesori realizează că portretul elevului bun, cu șanse de reușită în viaţă, nu include numai note de 10, ci și abilităţi sociale, deschidere către nou, preluarea iniţiativei, știinţa de a lucra în echipă, capacitatea de a gestiona eșecul?

Un studiu derulat de Centrul Educaţia 2000+ arată că, în ochii profesorilor, un „elev bun” se consideră acela constant în pregătire, care se conformează ușor cerinţelor, este disciplinat și dă randament din punct de vedere cantitativ, nu neapărat și calitativ (nu denotă creativitate, gândire „în afara cutiei”). Iată trăsăturile general apreciate de către personalul didactic, ceea ce ar trebui să le ridice un mare semn de întrebare părinţilor data viitoare când pretind „performanţă” din partea copiilor.

Cât de actuală este această viziune proiectată asupra elevului „perfect”? Evidenţa arată că ea nu mai corespunde de mult realităţii.

În loc de a evidenţia obedienţa, sârguinţa și teama de mediocritate drept caracteristici esenţiale în portretul elevului modern, specialiștii numesc câteva trăsături fără de care lecţiile predate riscă să rămână relevante doar la nivelul sălii de clasă, nu și în lumea complexă, reală, de dincolo de porţile școlii.

Printre acestea se numără:

• autonomia, ca unealtă prin care copilul descoperă și pune în funcţiune propriile mecanisme de învăţare;
• adaptabilitatea, ca modalitate de a face faţă schimbărilor venite atât din afară, cât și din interior;
• aptitudinile de comunicare, ca liant între sine și lume, indiferent de domeniul de activitate;
• gândirea critică și creativă, ca scut protector împotriva plafonării, a rigidităţii și a conformismului la presiunea de grup;
• curiozitatea, ca element ce transformă educaţia într-un proces viu, axat pe interacţiune și interactivitate;
• cooperarea, ca indicator al capacităţii de a-și asuma roluri într-o echipă;
• realismul, ca sită prin care se cern limitele și talentele, calităţile și defectele, plusurile și minusurile.

Cultivarea acestor caracteristici și a altora similare contribuie la dezvoltarea armonioasă a copiilor într-o măsură infinit mai bogată decât o pot face toate notele de 10 din lume, care, oricât de satisfăcătoare ar fi (pentru palmares sau orgoliu), nu garantează succesul, bunăstarea sau fericirea pe termen lung.

Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.