Alex Tizon a murit. A scris eseul vieţii lui și apoi s-a stins, în somn, la 57 de ani, „din cauze naturale”. Soţia lui avea să spună că se luptase mult cu el însuși până să se apuce să scrie povestea pe care The Atlantic a decis să o pună pe copertă cu câteva ore înainte ca el să moară. Și, cu toate că nu pentru istoria aceasta a luat Premiul Pulizer, ea este o încununare plină de sens a unei cariere remarcabile în jurnalism.

În „My Family’s Slave” („Sclava familiei mele”), jurnalistul american de origine asiatică Alex Tizon nu relatează, ci mărturisește povestea femeii care l-a crescut ca pe un păcat la care simţea că s-a făcut complice împreună cu familia lui.

Lola, pe numele ei adevărat Eudocia Tomas Pulido, fusese cadoul pe care bunicul lui Alex, un locotenent bogat, i l-a dăruit mamei lui atunci când aceasta avea doar 12 ani. O sclavă. Filipinele au o tradiţie a sclavagismului care precedă dominaţia spaniolilor asupra insulelor, în anii 1500. Filipinezii lucrau unii pentru alţii într-o ierarhie bogat ramificată, în care cei mai săraci lucrau pentru săraci, iar săracii – pentru bogaţi. Spaniolii au lărgit pătura sclavilor, aducând în Filipine și sclavi africani și indieni. Abolirea completă s-a întâmplat abia după industrializarea din secolul XIX, dar chiar și atunci unele familii au păstrat obiceiul de a avea slujitori domestici, fiindcă autorităţile nu ajungeau să controleze în zonele mai izolate ale insulei.

„N-o vreau”, ar fi spus atunci adolescenta pusă faţă în faţă cu tânăra minionă, mai mare cu 6 ani decât ea. Nici una, nici cealaltă nu știa pe atunci că zeci de ani de atunci înainte ele aveau să fie nedespărţite, deși niciuna nu va ajunge să o iubească pe cealaltă.

Mama lui Alex a crescut alături de Lola, care i-a gătit, a îngrijit-o și a îmbrăcat-o, în schimbul unui acoperiș sigur deasupra capului și cam atât. Alternativa ar fi fost aparent și mai sumbră pentru Lola. Dependentă de părinţii ei, care abia aveau după ce bea apă, tânăra era la un pas să fie căsătorită forţat cu un fermier de două ori mai în vârstă decât ea. Așa că a preferat să intre în serviciul familiei, probabil cu gândul să își protejeze măcar o fărâmă de libertate. Dar își imaginase greșit.

Lola avea să muncească zile în șir, fără odihnă, pentru a îndeplini capriciile minore ale mamei lui Alex, privilegiată să se fi născut în familia unui militar filipinez bogat. Iar când tânăra stăpână s-a căsătorit, munca Lolei s-a înmulţit proporţional cu numărul de copii pe care tânăra soţie i-a născut „într-o succesiune rapidă”, cum povestea Alex. Au fost cinci fraţi. O trupă întreagă de crescut de o tânără de 30 de ani, care nici măcar nu fusese îndrăgostită vreodată – sărise toate etapele de la a fi un copil la a crește cinci.

„O să-ţi dăm o alocaţie…”

În Filipine lucrurile mai erau cum mai erau, însă atunci când s-a ivit oportunitatea ca familia lui Alex să emigreze în SUA, totul a luat o întorsătură neașteptat de urâtă. La început, Lola fusese reticentă faţă de plecare. Să își lase părinţii și rudele la un ocean distanţă nu era o perspectivă deloc plăcută. Însă părinţii lui Alex i-au promis că, după ce își vor stabiliza finanţele în SUA, îi vor da o alocaţie săptămânală, pe care ea o va putea trimite acasă, în Filipine, la cei dragi, care încă trăiau într-o sărăcie lucie. Ar fi fost deci mai bine decât să le rămână aproape și să nu aibă bani cu care să îi ajute.

Lola n-a văzut un sfanţ, niciodată, din acea alocaţie, ba încă s-a trezit și muștruluită când, la doi ani de la sosirea în SUA, a îndrăznit să întrebe dacă „este posibil” să primească puţin din alocaţie, ca să i-o trimită mamei ei, bolnavă, în Filipine. Reproșurile acide sau chiar violente erau oricum la ordinea zilei pentru tânăra care nu știa altceva decât să servească familia Tizon, de parcă se născuse pentru asta.

Alex povestea că mama lui, care se pregătea să devină medic, lucra în schimburi de 24 de ore și că nu o vedea cu zilele. Când însă venea acasă, începea ritualul reproșurilor la adresa Lolei pentru orice rămăsese nefăcut prin casă, în condiţiile în care Lola avea grijă de cinci copii, făcea curat, spăla, călca și gătea. Uneori, simpla omisiune de a aduce corespondenţa în casă era prilej suficient pentru a descătușa furia „stăpânei”. După ce termina mama, sosea și tatăl, care prelua tortura psihică de unde o lăsase soţia lui.

„Cum să facă mama așa ceva?”

Toate acestea, prin ochii lui Alex, nu au căpătat proporţii realiste decât abia după ce el a împlinit 11 ani. Până atunci, mărturisește Alex, nu înţelesese că femeia care îi cânta să adoarmă și care îl îngrijise cu un devotament fără termen de comparaţie, ajungând până la a-i mesteca hrana atunci când, ţintuit la pat de o boală, Alex era atât de slăbit încât nu putea mânca singur, era exploatată fără scrupule de părinţii lui.

Conștientizarea acestei realităţi i-a schimbat însă comportamentul. Și, deși continua să își iubească părinţii despre care descoperise acest adevăr nemilos, a început să îi ia apărarea Lolei atunci când aceasta suferea abuzuri din partea stăpânilor ei.

Nu o dată, spunea Alex, a descoperit-o noaptea târziu adormită pe vraful de rufe pe care nu mai apucase să le împăturească și să le pună la loc. Dimineaţa se trezea înaintea tuturor pentru a le pregăti micul dejun, iar noaptea se culca de obicei ultima. Gătea zilnic câte trei mese și, în ciuda reproșurilor, e un mister cum reușea să se achite de atâtea sarcini, de una singură, în fiecare zi.

După ce primii 5 ani în SUA s-au scurs, familia Tizon nu s-a îngrijit să îi reînnoiască Lolei permisul de ședere, astfel că, fără cunoștinţa ei, Lola a devenit imigrantă ilegală. Nu putea să își schimbe locul de muncă și, dacă ar fi dorit să călătorească în afara ţării, nu s-ar fi putut întoarce niciodată. Era captivă. Decenii s-au scurs peste acești primi ani, în forme neschimbate de abuz și exploatare. Pe toate, Lola le-a îndurat fără să crâcnească, fără să rostească fie și un singur cuvânt de nemulţumire. „Vină ce-o veni!” era gândul care o ducea mai departe, povestea Alex.

Să compensezi pentru o viaţă…

Și a dus-o foarte departe. A dus-o printr-un divorţ al stăpânilor ei, în urma căruia mama lui Alex a ajuns să fie ea consolată de Lola. Și a dus-o și printr-un nou mariaj al acesteia, mai disfuncţional decât primul, în care Lola a fost cea care a reușit să-l pună la punct pe noul soţ al stăpânei ei: un beţivan arogant, dependent de jocuri de noroc. Când s-a interpus între stăpâna ei și soţul care era gata să o lovească, Lola a rostit un singur cuvânt – „Ivan”, numele soţului –, însă a făcut-o atât de pătrunzător, încât a pus instantaneu capăt conflictului. Ocaziile în care Lola lua atitudine cuprindeau puţine cuvinte, și niciunul nu se referea la ea.

Peste ani, când Alex a crescut și a devenit independent financiar, a invitat-o pe Lola, acum la 70 de ani, să locuiască cu familia pe care el și-o întemeiase. Nu ca sclavă, ci ca o femeie liberă și preţuită pentru toată dragostea pe care i-o arătase. A vrut să o înveţe să conducă, dar era prea speriată de tot ce însemna tehnologie, chiar și de bancomatul pe care nu l-a mai folosit niciodată după ce s-a încurcat în butoane într-o ocazie.

În casa lui Alex, Lola avea propriul dormitor și libertatea de a face absolut orice voia. Însă ce voia Lola era să aibă grijă de copii, să spele, să calce și să gătească. A fost nevoie ca Alex să discute serios cu Lola înainte ca el să înţeleagă că nu are sens să se împotrivească și să îi repete că nu e nevoie să facă tot ce face. Fiindcă ea îi spunea „OK”, dar făcea tot cum știa. Era singurul mod în care știa să trăiască printre ei. O după-amiază în care a găsit-o stând în faţa televizorului cu picioarele ridicate pe măsuţa de cafea i-a dat însă lui Alex asigurarea că face progrese.

Alex i-a oferit Lolei o alocaţie, ceea ce părinţii lui au uitat să facă chiar și când au început să o ducă mai bine cu banii. Și chiar i-a plătit un bilet pentru o vizită în orașul ei natal. Când a mers acolo ca să o însoţească la întoarcerea în SUA, a înţeles cuvintele ei: „Aici nu mai e nimic la fel. Hai acasă!” Părinţii și surorile ei muriseră, iar rudele rămase în viaţă îi erau, pe bună dreptate, străine.

„Nicio fărâmă de ambiţie egocentrică”

Lola a murit în SUA, pe aceeași dată cu mama lui Alex, dar la 12 ani distanţă. Lui i-a luat câteva luni să facă ordine în lucrurile pe care ea le adunase în pod, cu gândul că poate va avea cândva nevoie de ele. Printre cutiile pline de nimicuri, Alex a găsit reţete decupate din ziar, din anii ’70, când Lola încă nu putea citi. (Urma să înveţe singură, ani mai târziu, punând cap la cap litere și sunete, luptându-se cu puzzle-uri alfabet pentru copii și decupături din ziare.) Le păstrase pentru atunci când avea să știe să citească. Mai emoţionant a fost însă să descopere desene de-ale lui și de-ale fraţilor lui și articole pe care le-a scris el la începutul carierei. Le pusese bine și pe acestea, deși nu le putea citi atunci când au apărut.

Jurnalistul încheie povestea mărturisind că încă mai are remușcări pentru felul în care se raportase la Lola. Oare ar fi fost mai bine să își denunţe părinţii și să o elibereze? Dar dacă în Filipine ar fi sfârșit asemenea surorilor ei, cele mai multe moarte din pricina unor boli ale sărăciei? Dilemele pălesc în umbra constatării caracterului deosebit al acestei femei, care a îndurat totul cu o demnitate străină de orice coordonată a lumii occidentale de azi: „Îmi amintesc cum mă uitam la medicii care stăteau aplecaţi deasupra acestei femei cu pielea maro, de înălţimea unui copil, și mă gândeam că habar n-au ei ce viaţă a trăit. Ea n-a avut nicio fărâmă din ambiţia egocentrică ce ne conduce pe cei mai mulţi dintre noi, iar disponibilitatea ei de a renunţa la tot de dragul oamenilor din jurul ei ne-a cucerit dragostea și loialitatea supremă.”

O icoană mustrătoare

Privită în intimitatea pe care o dezvăluie eseul lui Alex Tizon, imaginea Lolei se conturează ca icoana unei sfinte. Ne tulbură și ne mustră atunci când o raportăm la propriile noastre tendinţe egoiste, la lipsa noastră de perseverenţă, poate la nerăbdările noastre, la spiritul răzbunător ori poate la o lipsă de demnitate din partea noastră. Pentru ca un om să își pună întreaga viaţă – și aceea, lungă – în slujba altor oameni e nevoie de niște calităţi pe care nu le au decât foarte puţini dintre noi. Lucrul acesta este la fel de greu de contestat ca realitatea nedreptăţii pe care a suferit-o femeia căreia i-a fost trasată o direcţie de viaţă opusă aspiraţiilor ei și care a văduvit-o de experienţe preţioase pentru oricine: a-ţi ști familia aproape, a-i fi sprijin, a-ţi forma propria familie…

Există riscul ca un astfel de portret, prezentat cu o atenţie pentru detalii pe care numai niște remușcări autentice o pot hrăni, să aibă o consecinţă perversă și distructivă. Mai exact, din dorinţa autorului de a căuta binele existent în răul pe care l-a trăit Lola, să se concentreze pe modul în care incontestabilele ei calităţi i-au modelat lui personalitatea și, astfel, să cadă în capcana romanticizării abuzului.

Dacă citim istoria Lolei căutând schimbarea pe care a produs-o sacrificiul ei, am greși încurajând o grilă de lectură aparent respectuoasă faţă de tot ceea ce a fost Lola, însă în realitate profund insensibilă la ceea ce i s-a întâmplat. Faptul că Alex a trăit lângă un model de renunţare la sine nu compensează pentru suferinţa prin care a trecut Lola. Ea nu a fost (și poate nici nu și-a dorit să fie) mântuitoarea familiei Tizon. A fost o victimă.

Vedem lucrul acesta când realizăm că stoicismul ei nu i-a schimbat pe „stăpâni”, care au continuat să o calce în picioare chiar și atunci când era supusă și care și-au cultivat egoismul până la paroxism, sfârșind în divorţ. Mama lui Alex a eșuat apoi din nou, lamentabil, într-o altă relaţie și a continuat să o trateze pe Lola ca pe un obiect de mobilă sau un instrument din bucătărie. Așadar faptul că Lola a înghiţit abuzul nu a făcut un bine familiei Tizon, ci doar i-a făcut Lolei un rău irecuperabil.

Și cine poate spune că dragostea lui Alex pentru Lola (pentru că nu știm despre ceilalţi fraţi) ar fi fost mai puţin intensă dacă Lola ar fi ales să nu lase capul plecat în faţa părinţilor lui? Cine s-ar încumeta să spună că Alex ar fi iubit-o mai puţin dacă relaţia lor ar fi cuprins doar iubirea de mamă și devotamentul înduioșător, nu și fondul de abuz în care s-au manifestat acestea? Ar fi fost iubirea insuficientă? A fost obligatorie suferinţa ca de câine a Lolei, pentru ca Alex să ţină la ea ca la o mamă?

„Îl iert, căci nu știe ce face”

Chiar dacă, în cazul Lolei, nu putem ști dacă ea și-a propus să salveze familia care o asuprea, cert este că există femei care rămân în relaţii abuzive justificându-se cu acest argument, care, până la un punct, este legitim, dar care nu mai este suficient atunci când intervin alte principii concurente.

S-a împământenit cumva ideea că, cu cât e mai crud și detestabil caracterul unui om, cu atât mai altruist și autosacrificial trebuie să fie caracterul omului care, din dragoste, vrea să îl schimbe. Și câte femei nu stau lângă soţi care le abuzează pe ele și, direct sau indirect, pe copiii lor, fiindcă în adâncul sufletului lor făcut zdrenţe încă mai cred că, dacă ar fi ele suficient de bune, sămânţa de bunătate pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul oricărui om ar încolţi în sufletul beţivanului neisprăvit care o bate ca pe un covor, iar el s-ar schimba… Pe cât e el de rău, pe atât încearcă ea să fie de bună. Și își ia crucea de pumni, își înghite sângele din nas și își pansează singură urechile de cuţitele înjurăturilor lui, ca să îl poată mântui pe bietul nenorocit. Îl iartă, căci nu știe ce face… Însă acest principiu omite să traseze o limită altruismului și un capăt sacrificiului de sine.

O teologie populară bazată pe vandalizarea principiilor biblice încurajează femeile să rămână în căminul zdruncinat de violenţă și să fie chiar gata de martiraj pentru a-și salva căsnicia. Altruismul extrem închide ochii în faţa depersonalizării și tolerează dezumanizarea pentru un obiectiv care, la acest nivel, se dovedește adesea iluzoriu: convertirea celuilalt. În numele acesteia, chiar fără să conștientizeze, femeia ajunge dispusă să se sinucidă lent, cu mâna bărbatului ei. Și speranţa, la început naturală, ca celălalt să-și vină în simţiri, se transformă într-un act de idolatrie (ea se crede capabilă să îl salveze pe el sau ea își închină fiinţa cu totul lui).

Femeia care încă mai speră ca bărbatul ei să fie mișcat de bunătatea ei și să își vină în simţiri are, de obicei, o sensibilitate aparte faţă de sentimentele celorlalţi. Nu ar vătăma nici măcar integritatea unei insecte, însă faţă de ea însăși, această sensibilitate este complet anesteziată. Faţă de ea însăși tolerează un comportament pe care nu l-ar permite nici faţă de cel mai aprig dușman al ei.

Femeia gata de martiraj se gândește deseori la Hristos și la sacrificiul Lui, părând să uite însă că ea nu este Dumnezeu și nu poate mântui pe nimeni. Hristos, da, a mântuit omenirea prin jertfă, pentru că El era și om, și Dumnezeu. Dacă ar fi fost doar om, nu ar fi putut mântui pe nimeni. De aceea ar fi teribil de greșit ca cineva să presupună că ceea ce dorește Dumnezeu este ca femeia să se lase maltratată, fiindcă așa va putea fi soţul mântuit.

„Îi auzi vuietul, dar nu știi”

Schimbarea caracterului, mai ales aceea care presupune o răsturnare radicală a valorilor, este o transformare tainică, așa cum spunea chiar Mântuitorul când îi explica fariseului Nicodim ce înseamnă convertirea ca „naștere din nou”: „Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”

Nici dacă își propune, o femeie nu va putea converti ea inima soţului ei, așa cum, nici dacă și-ar fi propus, Lola nu ar fi putut schimba inimile stăpânilor ei.

A încerca să ne asumăm ceva ce doar Dumnezeu poate face în inima unui om este ca și cum am încerca să forţăm un om bătrân, cum spunea Nicodim, „să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască”. Este imposibil! E nevoie să Îl lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, în timp ce ne străduim ca noi să rămânem oameni: nici mai mult, dar, cu la fel de multă temere, nici mai puţin!

Lola a fost o femeie plină de calităţi rare și preţioase. Însă, din nefericire, ea nu a fost modelul perfect de conduită în situaţii de abuz. Nu este nimic lăudabil în a te lăsa transformat în mai puţin decât ceea ce ești, chiar dacă în același timp manifești o consideraţie remarcabilă și fără cusur pentru ceea ce sunt ceilalţi. Ea este în schimb dovada grăitoare că, deși se spune că e imposibil, în realitate poţi să îi respecţi pe alţii în timp ce nu te respecţi pe tine. Remediul este la fel de contraintuitiv, însă important este că există. Trebuie doar să înveţi să respecţi axioma de aur a creștinismului: „Iubește-ţi aproapele ca pe tine însuţi!” Ea e la fel de valabilă și în sens invers: „Iubește-te pe tine însuţi așa cum îţi iubești aproapele!”

Nota redacţiei: Acest articol a fost editat în 28 mai 2017, ora 21:40.