Direct sau indirect, cu toţii ne lovim de sintagma „pe vremea mea”, o expresie profund subiectivă, ce surprinde un fenomen universal: „prăpastia dintre generaţii”.
Indiferent de ţară și de context (istoric, social, cultural), fenomenul a existat dintotdeauna; ba chiar a îmbrăcat forma unor mișcări de masă cu impact major în domenii precum muzica, filmul și literatura (subcultura hippie).
Odată cu secolul al XX-lea, tinerii au început să se distanţeze fizic și aspiraţional de graniţele familiei extinse, iar după apariţia televiziunii și difuzarea primelor filme, prăpastia intergeneraţională s-a acutizat – a creat o ruptură aparent ireconciliabilă între „vechi” și „nou”.
Împărţite după criteriul anului nașterii, generaţiile reflectă mai mult decât simple intervale de timp, fiind expresia unor medii sociale, politice și culturale specifice.
Dacă până acum un secol tinerii își construiau existenţa în preajma casei și a mentalităţii părintești, schimbările intervenite ulterior, în special în perioada „Baby Boomers” (1946–1964), le-au permis să își separe opiniile, credinţele și stilul de viaţă de cele ale predecesorilor tradiţionaliști.
Împărţite după criteriul anului nașterii, generaţiile reflectă mai mult decât simple intervale de timp, fiind expresia unor medii sociale, politice și culturale specifice.
Într-o prezentare online, psihologa Ana Niculăeș, specializată în psihologie educaţională și a personalităţii, face următoarea descriere a generaţiilor de după 1965:
„Generaţia X – cunoscută și sub numele de «generaţia cu cheia la gât» sau «generaţia MTV» – este formată din persoanele născute între anii 1965 și 1979. Sunt persoane care și-au trăit adolescenţa în perioada de expansiune a televiziunii, care încă citesc ziare, ascultă radio și se uită la televizor. Sunt pricepuţi când e vorba de tehnologie, căreia îi recunosc meritele, își petrec destul de mult timp pe mediile de socializare, dar sunt încă sceptici când vine vorba de transferuri financiare online.
Generaţia Y, cunoscută și sub numele de Millenials, este formată din adulţii zilelor noastre (între 24 și 39 de ani). Ei sunt cei care și-au petrecut cea mai mare parte a copilăriei și adolescenţei fără smartphone și social media. (…) [S]unt cei care au crescut în perioada de explozie a internetului și computerelor și au dezvoltat o relaţie de tip «love and hate» în ceea ce privește tehnologia. Sunt cei care apreciază autenticitatea, pun mai mare accent pe «experienţe», de la concerte la evenimente sociale [și] până la preocupări sportive, iar experienţa de cumpărare a unui produs cântărește destul de mult în decizia finală.
Generaţia Z – iGeneration, Centannials sau «nativii digitali» – se referă la persoanele născute la mijlocul anilor ’90. Aproximativ 91% dintre cei care compun această generaţie au acces la smartphone și 90% dintre ei se uită zilnic pe YouTube. Pun accent pe salvarea planetei, tind să adopte un stil de viaţă vegan și slow fashion. Sunt printre primii care au crescut cu social media și tehnologia mobilă – aceasta este principala caracteristică generală a acestei generaţii.”
Nativii și imigranţii digitali
Influenţa tehnologiei pare a fi decisivă în ce privește raportarea oamenilor la realitate. Din acest punct de vedere, societatea este divizată între două grupuri distincte, reprezentate de „Digital Natives” (cei născuţi în epoca digitală) și „Digital Immigrants” (cei care abia la vârsta adultă descoperă noile tehnologii de comunicare).
Era internetului face astfel ca prăpastia dintre generaţii să se manifeste inclusiv pe plan neurologic. Specialiștii atrag atenţia asupra faptului că nativii digitali pot suferi modificări ale structurilor neuronale, vizibile la nivelul comunicării și al interacţiunilor sociale, și anticipează consecinţe nedorite asupra dezvoltării viitoare a creierului şi a comportamentului socioafectiv.
A fi la un click distanţă de orice persoană, știre sau achiziţie, a accesa oricând și oriunde spaţiul virtual nu asigură, în mod necesar, o mai bună funcţionare în universul concret, real.
Contactul permanent cu informaţiile facilitate de mediul virtual, prelucrarea lor simultană și nevoia de multitasking învaţă creierul să reacţioneze rapid la stimuli, într-un mod diferit faţă de cel impus de formele tradiţionale de învăţare, performanţă care aduce și dezavantaje; se consideră că persoanele născute în era digitalizării au carenţe determinate de ritmul alert de învăţare: o durată mai redusă a atenţiei, dificultăţi de a interpreta reacţiile emoţionale ale celor din jur și competenţe sociale scăzute.
Pe de altă parte, cercetările efectuate de o echipă condusă de profesorul Gary Small, de la Universitatea din Los Angeles, sugerează că utilizarea internetului îmbogăţește activitatea din zonele cerebrale responsabile de luarea deciziilor și formarea raţionamentelor complexe. Rezultatele acestor studii completează tabloul descoperirilor similare, potrivit cărora expunerea la tehnologie îmbunătăţește memoria de lucru și capacitatea de învăţare perceptivă (element indispensabil pentru a ţine pasul cu lumea aflată într-o permanentă schimbare).
Dacă imigranţii digitali au avantajul de a fi mai metodici în procesul de învăţare și de a-și îndeplini corect sarcinile, nativii digitali pot jongla în același timp cu informaţii multiple, fiind mai pregătiţi să ia decizii rapide, de moment.
Viziunea asupra vieţii
Dincolo de diferenţele ce decurg din relaţia cu tehnologia, generaţiile se deosebesc și prin modul în care se raportează la realitatea înconjurătoare. Un studiu derulat de Pew Research Center (Washington, D.C.) arată că 79% dintre participanţi consideră că există diferenţe majore între tineri și seniori atunci când vine vorba de viziunea asupra vieţii. Un procentaj similar (74%) a fost obţinut și în 1969, în urma unui sondaj realizat de Gallup.
Diferenţele raportate au în vedere următoarele aspecte:
- atitudinea faţă de oamenii aparţinând altor grupuri etnice/rasiale;
- valorile morale;
- credinţele religioase;
- respectul faţă de alţii;
- opiniile politice;
- etica muncii.
La locul de muncă, prăpastia dintre generaţii este o realitate deseori vizibilă fără o analiză prea amănunţită a mediului de lucru. Experţii în resurse umane din ţara noastră pun pe seama regimului comunist comportamentul celor formaţi profesional înainte de ’89, care sunt receptivi la ordinele șefilor, riguroși și obedienţi și văd în muncă o datorie fundamentală a omului. Spre deosebire de ei, tinerii cultivă libertatea de exprimare în viaţa privată, dar și personală, militează pentru respectarea drepturilor pe care le au în calitate de angajaţi și sunt mai flexibili în ce privește mobilitatea forţei de muncă.
Prăpastia dintre generaţii și conflictul dintre „vechi” și „nou”
Nu se poate vorbi despre prăpastia dintre generaţii fără a invoca, simultan, conflictele interpuse între cele două tabere ca urmare a faptului de a aparţine unor vremuri distincte, de a trăi într-o societate dinamică, cu modele culturale care oferă anumite repere părinţilor, în timp ce copiilor le dictează că aceleași repere sunt retrograde, demne de ocolit.
O privire superficială și simplistă asupra situaţiei, afirmă psihologul Virgil Rîcu, ar duce la următoarea explicaţie: „Conflictul între generaţii este conflictul între vechi și nou, între atașamentul pentru păstrarea tradiţiilor, pe de o parte, și deschiderea la schimbare, la nou, pe de altă parte, între frica de viitor și încrederea în viitor.” Părinţii tind uneori să ignore că propriile idei despre lume și viaţă necesită o reîmprospătare, iar tinerii cad în capcana filozofiei care promite că tot ce este nou este în mod automat și de bun augur.
Conflictul intergeneraţional reflectă nevoia adolescenţilor de a fi acceptaţi, eliberaţi de presiunea încadrării în normele consacrate, și nevoia adulţilor de a-și folosi toate armele pentru a le asigura copiilor o bază solidă în viaţă.
Privit în profunzime, s-ar putea spune că acest conflict între generaţii trădează un conflict de putere, o luptă între dorinţa părintelui de a fi privit ca o autoritate de necontestat și ţelul copilului de a-și câștiga independenţa. Tocmai de aceea, punctul culminant al conflictului se manifestă în perioada adolescenţei, când copiii încearcă să-și definească propriul sistem de valori, să îl expună și să-l apere, fie și cu preţul opoziţiei faţă de adulţii din jur.
Acesta este contextul în care izbucnește rebeliunea copilului, lupta lui pentru libertate și înfruntarea unei mentalităţi diferite, procese din care reies dificultăţile de relaţionare, barierele de comunicare și distanţarea emoţională pe care nici părinţii, nici copiii nu și-o doresc în mod real.
Te-ar putea interesa și: Pot părinţii să își motiveze copiii?
„Toate acestea au la bază emoţii negative pe care le trăiesc atât părinţii, cât şi copiii: tristeţea, însingurarea, neputinţa, frica de eşec, deznădejdea, furia”, punctează psihoterapeuta Mihaela Nicolaev. Dar situaţia este una paradoxală, deoarece conflictul intergeneraţional reflectă două nevoi absolut legitime: nevoia adolescenţilor de a fi acceptaţi, eliberaţi de presiunea încadrării în normele consacrate, și nevoia adulţilor de a-și folosi toate armele (inclusiv coerciţia și intimidarea) pentru a le asigura copiilor o bază solidă în viaţă.
Puntea intergeneraţională
Plecând de la faptul că experienţele, oportunităţile și mediul de dezvoltare a generaţiilor aflate în contradicţie au rădăcini diferite, un prim pas în tratarea conflictelor constă în recunoașterea faptului că resursele adulţilor sunt insuficiente pentru a înţelege în totalitate „noul” și tânăra generaţie.
Un al doilea pas ar fi ca părinţii care nu au ajuns încă în acest punct să înlocuiască pretenţia de a fi ascultaţi „orbește” de către copii cu strategii întemeiate pe identificarea și respectarea nevoilor lor; să deprindă abilităţi noi în ce privește comunicarea, chiar dacă nu au fost educaţi în spiritul libertăţii de exprimare. Doar comunicarea poate construi așa-numita „punte intergeneraţională” necesară rezolvării conflictelor.
O altă condiţie importantă pentru evitarea conflictului este atingerea acelui grad de maturitate care le permite adulţilor să nu își împovăreze copiii cu sarcina îndeplinirii propriilor planuri nerealizate.
Nu puţini sunt părinţii care proiectează asupra celor mici visurile și aspiraţiile lor latente, fiind imuni la ceea ce își doresc cu adevărat copiii și neglijenţi în a le observa aptitudinile și competenţele reale. Când însă așteptările sunt distincte, adulţii nu trebuie să forţeze copiii, adolescenţii sau tinerii să urmeze o cale pe care aceștia nu se regăsesc.
Conflictele scad în frecvenţă și atunci când adulţii învaţă să acorde necondiţionat sprijin tinerei generaţii. Copiii care știu că își pot consulta părinţii fără a primi în schimb critică, reproșuri și dezaprobare sunt mult mai deschiși să le comunice ideile, sentimentele și proiectele lor. Implicaţi într-o relaţie de cooperare cu membrii familiei, tinerii își pot înţelege și folosi mai bine propriul potenţial. Nici ei însă nu sunt scutiţi de a face dovada responsabilităţii lor. Este nevoie ca, prin alegeri și comportament, să exprime o doză suficientă de maturitate cât să câștige, în timp, încrederea celor din jur.
În plus, „ciocnirile” dintre generaţii pot fi constructive dacă sunt privite astfel. Gestionate cu răbdare și curaj, conflictele ivite între cei mai tineri și cei mai vârstnici dintre noi pot duce la descoperirea unor resurse personale greu de accesat, pot aprofunda legăturile dintre oameni și ne pot ajuta să înţelegem mai bine trecutul și viitorul, cu suita tuturor necunoscutelor lor.
Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.
