Tim Urban știe că citești articolul acesta când ar fi trebuit să te ocupi de acel proiect al cărui ceas ticăie necruţător spre termenul-limită. Dar Tim Urban te înţelege. Bloggerul care a fondat platforma long-form Wait But Why a ţinut acum câţiva ani o prezentare TED despre amânare, în care cei mai mulţi dintre noi ne vom recunoaște.

Amânarea îndatoririlor până în ultimul moment pare complet ilogică. De ce ai vrea să te supui, de fiecare dată când ai de îndeplinit o sarcină, unui stres provocator de dileme existenţiale care ar putea fi evitat, dacă nu ai ajunge constant să realizezi 99% din sarcină atunci când mai ai doar 1% din timpul care îi fusese alocat iniţial? Tim Urban e de părere că existenţa „Maimuţei Recompensei Imediate” explică inexplicabilul.

În mintea noastră, spunea Urban, există un Responsabil cu Luarea de Decizii Raţionale, aflat de foarte multe ori la cârma fiinţei noastre. Doar că acest Responsabil este adesea deturnat din determinarea lui de o Maimuţă hedonistă care are idei foarte creative, dar nerezonabile despre cum ar trebui să ne petrecem timpul astfel încât să ne simţim bine. În general, explică Urban, această Maimuţă își cam face de cap… în capul nostru. Și ar continua așa la infinit dacă Monstrul Panicii, de obicei adormit, nu s-ar trezi brusc atunci când se apropie vreun termen-limită și nu ar băga împricinata Maimuţă în sperieţi. Urban explică mult mai savuros (și chiar cu subtitrare în română), așa că voi sări peste rezumatul ideilor lui ca să ajung la cea mai puţin intuitivă.

Ne-am obișnuit cu toţii să vorbim despre amânarea cronică și să ne amuzăm de propria iraţionalitate. Însă lucrul care l-a surprins chiar și pe Tim Urban și care poate pune pe gânduri este că, după ce a scris prima dată pe blog despre amânare, mii de emailuri cu reacţii nu amuzate, ci disperate i-au invadat Inbox-ul. „Oamenii îmi scriau cu frustrare intensă despre efectele procrastinării asupra vieţii lor, despre ce le-a făcut această Maimuţă”, povestea Urban. Bloggerul s-a gândit serios la ce ar putea fi în spatele acestei apăsări. „Dacă singurul mecanism prin care un procrastinator se poate achita de sarcinile grele este Monstrul Panicii, asta e o problemă, pentru că în situaţiile fără termen-limită Monstrul nu apare. Nu are de ce să se trezească, aşa că efectele procrastinării nu sunt limitate, ci se extind la infinit. Acest tip de procrastinare pe termen lung e mult mai puţin evident şi mai puţin discutat decât cel mai amuzant, pe termen scurt, bazat pe termene-imită. Acest tip de amânare, care se suferă de obicei în tăcere şi în particular, poate fi sursa nefericirii şi a multor regrete pe termen lung. M-am gândit că de asta îmi scriu acei oameni şi de asta se simt atât de abătuţi. Nu pentru că se chinuie cu vreun proiect, ci fiindcă procrastinarea de durată i-a făcut să se simtă uneori spectatori în propria viaţă. Frustrarea nu e că nu şi-au împlinit visurile, ci că n-au fost în stare să înceapă să le urmeze.”

Cine îţi scrie scenariul?

Spectatorul propriei vieţi privește la propria experienţă ca la un film, convins că nu are niciun cuvânt de spus în alcătuirea scenariului. El are un proiect de viaţă, însă demararea lui e împinsă în fiecare zi într-un viitor apropiat care nu mai vine niciodată: de mâine mă apuc… sî mănânc mai sănătos, să beau suficientă apă, să fac mișcare, să citesc cartea aceea care adună praf pe noptieră, să deschid o afacere, să mă căsătoresc, să fac un copil. În cazul proiectelor de viaţă, nu doar Monstrul Panicii lipsește din poveste, ci de multe ori pare că lipsește și Maimuţa, fiindcă motivele care ne pot împiedica să începem chiar acum să muncim pentru obiectivele noastre nu sunt întotdeauna la vedere și nu sunt întotdeauna uni-direcţionale, așa cum se întâmplă în povestea cu Maimuţa.

Atunci când amânăm să facem pași creatori poate părea că ne pregătim mai bine pentru momentul deciziei, că ne creștem moralul înaintea unui pas greu, că adunăm abilităţi pentru un obiectiv dificil de atins, că ne asigurăm un capital bun de respect de sine, care să facă faţă provocării, că adunăm informaţiile de care avem nevoie pentru a ne descurca indiferent de scenariu, că ne refacem energiile pentru a ne pregăti pentru situaţia nouă în care ne vom așeza sau că ne respectăm dreptul de a ne trăi viaţa așa cum ne place, nu cum „trebuie”. Unele dintre aceste motive pot avea chiar o aparenţă nobilă, însă psihologii ne recomandă să analizăm cu onestitate motivele pentru care amânăm, fiindcă, sub deghizarea de motiv întemeiat, se ascund deseori scuze periculos de des crezute.

Academic Success Center din cadrul Universităţii de Stat din Oregon dezbate şase motive ale apariţiei procrastinării. Unul dintre cele mai importante motive este lipsa abilităţilor de îndeplinire a sarcinii pe care o ai de făcut. Astfel, în loc să accepte faptul că are lacune şi să depună un efort pentru dobândirea unei noi îndeletniciri, individul preferă să amâne respectiva sarcină, pentru că este dificilă. Un alt motiv ar fi lipsa de interes asupra subiectului, faptul că este o activitate plictisitoare. La acestea se adaugă lipsa motivaţiei de a îndeplini respectiva sarcină, teama de eşec, teama de succes sau frica de a nu te ridica la aşteptările altora născute în urma unui succes şi, nu în ultimul rând, atitudinea rebelă în faţa acelor lucruri impuse.

Care e scuza ta favorită?

Centrul american pentru Intervenţii Clinice – un program guvernamental aplicat la scară naţională în SUA – identifica șase tipologii de scuze folosite de persoanele care tind să amâne să ia decizii sau măsuri importante.

Căutarea plăcerii, care poate pleca de la o regulă sau o prezumpţie neconstructivă precum:

– viaţa e prea scurtă pentru a face lucruri plictisitoare sau dificile;

– distracţia ar trebui să fie mereu pe primul loc;

– plăcerea aici şi acum ar trebui să fie cel mai important principiu;

– dacă nu îmi respect dreptul la distracţie, voi deveni plictisitor.

În ce fel este această regulă sau presupoziţie nerezonabilă, nerealistă, nedreaptă şi/sau neconstructivă? Ca să ajungi undeva în viaţă, va trebui să munceşti mult, să obţii rezultate şi câteodată să faci şi sacrificii. Dacă viaţa este tot o distracţie, rămânem blocaţi la un punct de la care nu ne mai dezvoltăm şi nu ajungem acolo unde ne dorim. Toţi trebuie să îndurăm şi nişte plictiseală în viaţă, aşa e viaţa.

Teama de eşec sau dezaprobare, care poate pleca de la o regulă sau o prezumpţie neconstructivă precum:

– trebuie să fac totul perfect;

– nu am voie să greşesc;

– nu-mi pot permite ca alţii să gândescă ceva rău despre mine;

– dacă o să încerc, sigur nu o să-mi iasă;

– dacă îmi fac publică munca, ceilalţi vor avea o părere proastă despre mine.

În ce fel este această regulă sau presupoziţie nerezonabilă, nerealistă, nedreaptă şi/sau neconstructivă? Perfecţiunea este o utopie, iar imperfecţiunea este inevitabilă. E mai realist să te aştepţi că te descurci bine la unele lucruri, mediocru la altele şi nu foarte bine la altele. Asta menţine un echilibru. Nu e totul alb-negru, succes-eşec. Oamenii nu urmăresc deliberat să te judece pe tine; de cele mai multe ori sunt concentraţi pe propriile lor nevoi. Critica poate fi o manieră constructivă de a învăţa.

Teama de incertitudine sau frica de vreo catastrofă, care poate pleca de la o regulă sau o prezumpţie neconstructivă precum:

– trebuie să ştiu sigur ce urmează să se întâmple;

– trebuie să fiu pregătit pentru ce e mai rău;

– nu îmi place să nu ştiu care va fi rezultatul;

– dacă fac ceva, sigur se va întâmpla ceva rău.

În ce fel este această regulă sau presupoziţie nerezonabilă, nerealistă, nedreaptă şi/sau neconstructivă? E imposibil să fim siguri cu privire la toate lucrurile. În viaţă vom fi nevoiţi să tolerăm anumite grade de incertitudine. Lipsa de măsuri sau îngrijorarea nu face ca lucrurile să devină mai sigure şi nici nu previne rezultatele negative pe care le-am putea anticipa (catastrofa).

Încredere în sine scăzută, care poate pleca de la o regulă sau o prezumpţie neconstructivă precum:

– nu pot să rezolv lucrurile acestea pentru că sunt incapabil;

– nu sunt potrivit pentru asta, prin urmare nu pot să o fac;

– dacă încerc lucruri noi, lumea îşi va da seama că nu sunt la locul meu;

– nu ar trebui să încerc lucruri care ştiu că nu îmi vor ieşi.

În ce fel este această regulă sau presupoziţie nerezonabilă, nerealistă, nedreaptă şi/sau neconstructivă? Atunci când te consideri din start incapabil, nu iei în calcul atât calităţile, cât şi slăbiciunile tale, ci eşti nedrept faţă de tine, concentrându-te doar pe slăbiciuni. Nu poţi presupune doar că nu eşti bun la ceva, trebuie să verifici efectiv.

Lipsa de energie, care poate pleca de la o regulă sau o prezumpţie neconstructivă precum:

– nu sunt în stare de nimic când sunt stresat/obosit/nemotivat/deprimat;

– trebuie să mă odihnesc atunci când sunt la pământ cu energia;

– trebuie să fiu energizat ca să pot face ceva.

– dacă fac ceva cât sunt obosit/stresat/nemotivat/deprimat mai rău stric decât ajut.

În ce fel este această regulă sau presupoziţie nerezonabilă, nerealistă, nedreaptă şi/sau neconstructivă? Gândind astfel nu te vei testa în situaţii diferite pentru a vedea cu adevărat ce poţi şi ce nu poţi să faci. În viaţă suntem deseori nepregătiţi pentru ce urmează să facem, însă dacă aşteptăm întotdeauna momentul în care să fim şi să ne simţim pregătiţi, nu vom mai face niciodată nimic.

Un ochi pe studii

Numeroase cercetări care au vizat problematica psihologică a amânării văd în aceasta un eșec al capacităţii de autocontrol, de reglare a impulsivităţii și a gândurilor intrusive. Opiniile diferă însă în funcţie de școala psihologică. De exemplu, pentru behavioriști, amânarea este generată de comportamentul evitant care se manifestă la contactul cu un stimul ce provoacă aversiune. Perspectivei acesteia i se reproșează însă faptul că nu ţine cont de diferenţele individuale între persoanele care amână. Perspectiva cognitivă postulează că amânarea este un comportament ilogic și neorientat de scopuri, în care rolul-cheie îl joacă cogniţiile iraţionale. Mai multe constructuri cognitive ar fi implicate în amânare: percepţia cu privire la dificultatea acţiunii, convingerea cu privire la capacitatea de a rezolva sarcina, stima de sine și perfecţionismul. Alţi psihologi au pus amânarea pe seama unui calcul al utilităţii percepute, în care procrastinatorul pune în balanţă aversiunea lui faţă de sarcina respectivă, așteptarea ca sarcina aceea să îi fie utilă, timpul în care individul va trebui să aștepte realizarea acelei utilităţi și capacitatea individului de a tolera amânarea recompensei.

Psihologii continuă încă să propună modele teoretice care să clarifice mecanismele care stau la baza tensiunii dintre motivaţia de a acţiona și motivaţia de a evita, unii invocând chiar anormalităţi structurale și alterări metabolice spontane în parahipocamp și în cortexul frontal. Alţii fac apel la rolul metacogniţiilor, adică al acelor gânduri pe care le avem despre capacitatea noastră de a ne dirija propria gândire, atenţie, senzaţii corporale și comportamente. Ei spun că amânarea este un rezultat al credinţei greșite că nu deţinem controlul asupra gândurilor noastre și că suntem victimele sigure ale modului nostru greșit de gândire.

Schimbarea este însă posibilă, și argumente pentru aceasta vin nu doar din psihologie, ci și din zona spirituală.

Scuza bonus

O clasă aparte de persoane care amână sunt cele care au externalizat procesul de decizie și I l-au delegat lui Dumnezeu. „Mulţi creștini adoptă o abordare de genul «încrederii pasive» în căutarea călăuzirii și a îndrumării din partea Domnului. Ei cred că aflarea voii lui Dumnezeu va avea loc pe măsură ce Dumnezeu le descoperă planul Lui secret; atunci ei vor ști ce să facă”, scrie Paul David Tripp în cartea Instruments in the Hands of the Redeemer (Unelte în mâinile Răscumpărătorului).

Teama de a nu se încadra în sfera percepută adesea ca foarte precisă și detaliată a voii lui Dumnezeu paralizează deciziile multor credincioși bine intenţionaţi. În opinia lui Tripp, deblocarea are loc atunci când credinciosul conștientizează că, de fapt, călăuzirea divină este „o chestiune de ascultare și de încredere activă. Examinez opţiunile pe care le am în faţă folosind principiile, temele și perspectivele Scripturii. Apoi, în funcţie de cele mai bune cunoștinţe ale mele și de capacitatea mea, aplic înţelepciunea biblică și iau o decizie.” Tripp argumentează mai departe subliniind că „decizia mea nu se bazează pe citirea gândurilor lui Dumnezeu, ci pe lucrurile pe care El le-a dezvăluit clar în Cuvântul Său. Pe măsură ce pășesc înainte, mă încredinţez Domnului, știind că El conduce totul și că mă va așeza acolo unde mă vrea. Acesta este modelul biblic al călăuzirii! Prea mulţi oameni își întind «baghetele magice creștine» în speranţa descoperirii voii secrete a lui Dumnezeu. Între timp, Biblia din mâinile lor este nedeschisă – aceea despre care Dumnezeu a spus că va fi o «candelă pentru picioarele lor și o lumină pe cărarea lor»!”

În consonanţă cu această perspectivă este și viziunea pe care Harvey Cox o prezintă în cartea Not Leaving it to the Snake (Cum să nu lași decizia în seama Șarpelui). Cox spune că „apatia este forma dominantă a păcatului din lumea de astăzi. Pentru Adam și Eva, apatia a însemnat să îl lase pe șarpe să le spună ce să facă. Ea a însemnat abdicarea de la exerciţiul de a domina și a stăpâni lumea.”

Teologul american John Stott, care îl cita pe Cox în cartea Crucea lui Cristos, adăuga propria perspectivă în continuarea celei a lui Cox. „Luarea de decizii aparţine esenţei naturii noastre umane. Păcatul nu este numai încercarea de a fi Dumnezeu, ci și refuzul de a fi om, prin refuzarea responsabilităţii.”

Locul în care nu se uită nimeni

Ideile religioase pot fi ignorate de clinicienii care tratează persoanele religioase fie pentru că o intervenţie pe acest palier ar părea că depășește sfera pregătirii psihologice, fie pentru că profesionistul tratează ideile religioase ca pe o manifestare a gândirii superstiţioase. Însă tocmai pe acest teren discuţia cu o persoană religioasă care amână cronic devine fertilă, fiindcă antrenează credinţele lui despre viaţă, despre natura și capacităţile propriei persoane, despre caracterul lui Dumnezeu. Toate acestea au rol de variabilă în universul cognitiv și emoţional al persoanei religioase, iar lucrul acesta deschide câmpuri vaste pentru schimbare.

Dacă amân pentru că simt că Dumnezeu nu mă iubește decât dacă am un comportament perfect, frica mea de eșec se va vindeca odată cu vindecarea imaginii pe care o am despre Dumnezeu. Dacă mă forţez să încep să tolerez eșecul în disonanţă cu modul în care Îl văd pe Dumnezeu, lucrul acesta mă va pune în conflict nu cu Dumnezeu, ci cu proiecţia pe care o am despre El.

Sau poate că îmi hrănesc obiceiul de a amâna odată cu cel de a mă desconsidera, cultivând ideea că natura mea căzută nu merită creditată cu încredere. Dacă nu mă consider în stare să duc la bun sfârșit o sarcină, voi amâna pe cât posibil să o încep, pentru a nu fi nevoit să mă confrunt cu încă un memento despre incapacităţile mele. Însă această concepţie aparent religioasă (bazată pe idei despre natura umană căzută) ignoră alte concepte religioase cum este acela al vocaţiei, al talentelor primite de la Dumnezeu, al sprijinului pe care Dumnezeu îl oferă celor care îl cer și al creșterii în capacităţi pe parcursul vieţii religioase.

Dezechilibrele de viziune pot duce la dezechilibre comportamentale, de aceea asumarea responsabilă a propriei religiozităţi (disciplina în studiu, în introspecţie, în contemplare și rugăciune) este cel mai sănătos demers pe care îl putem face pentru sufletul nostru. Efectele lui se vor vedea în cele mai nebănuite domenii ale vieţii. Chiar și în cel al amânării.

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.