Documentarul Leaving Neverland (HBO), care spune povestea a doi dintre bărbaţii care l-au acuzat pe superstarul Michael Jackson de abuz sexual în formă continuată, va ajunge probabil să fie definitoriu pentru industria entertainmentului de astăzi, dar și pentru societate în general.

Dincolo de a prezenta drama extinsă pe care familiile victimelor au trăit-o și o trăiesc în continuare, dacă acuzaţiile chiar sunt conforme realităţii, acest documentar este o chemare a societăţii la maturizare și responsabilizare faţă de păcatul de a se lăsa orbită și prostită de idoli.

Desigur, acuzaţiile de pedofilie la adresa lui Michael Jackson nu sunt noi. Pentru ani de zile s-a afișat în public de mână cu copii sub 10 ani pe care îi plimba după el și îi ducea în turnee. Faptul că dormea în același pat cu ei în hoteluri și în fastuoasa sa reședinţă Neverland, construită pe post de parc de distracţii pentru copii, era iarăși un lucru admis în public. Dar cumva, toată lumea, inclusiv părinţii copiilor în cauză, i-au permis aceste excentricităţi pentru că deja se știa că părinţii nu îi oferiseră o copilărie și că tatăl său avusese un comportament foarte abuziv. Iar Michael nu putea face rău nimănui. Era un bărbat care, la peste 30 de ani, se comporta ca un copil de 9 ani care pur și simplu voia prieteni. Cel puţin aceasta a ales toată lumea să creadă.

Michael nu a recunoscut niciodată acuzaţiile, susţinând că părinţii care l-au dat în judecată intenţionau doar să îl stoarcă de bani. El a fost găsit nevinovat în mai multe instanţe de judecată, iar într-un caz părţile au ajuns la un acord în afara sălii de judecată. Acum, unul dintre copiii care a depus de două ori mărturie în favoarea sa recunoaște că, la momentul respectiv (la 11 și circa 20 de ani) nu a avut capacitatea să conștientizeze că Michael făcuse ceva greșit și cu atât mai puţin să admită public rolul său de victimă. Ba, mai mult, îl iubea în continuare pe Michael și ar fi făcut orice să îl facă fericit și să îi intre din nou în graţii. Ceea ce arată doar cât de subtilă, dar profundă poate să fie manipularea de tip idol-fan. Și până la urmă, la aceasta se reduce acest documentar. În lipsa unor probe de ADN care să stabilească vinovăţia starului dincolo de orice îndoială acum că nu mai este printre noi, oricine poate spune orice și oricine poate alege ce parte să creadă. Însă în eventualitatea că victimele spun adevărul, dezbaterea pe marginea acestui documentar este una crucială de avut.

Ce aduce nou documentarul

După cum era de așteptat, fanii devotaţi sunt de-a dreptul alarmaţi și revoltaţi că acest documentar, ce cred că ar fi parte a unei conspiraţii mai mari, ar putea dăuna imaginii superstarului, iar familia sa a contracarat cu un plan de PR în care, în același timp cu difuzarea documentarului, au fost redifuzate și unele dintre cele mai spectaculoase concerte ale sale. Mișcarea pare să spună că Michael-geniul muzical tronează peste Michael-omul care ar fi profitat de copii inocenţi și ar fi distrus astfel nenumărate vieţi.

Achitarea lui Michael din trecut a stat în baza mărturiilor copiilor, deși mai mulţi angajaţi ai săi de la Neverland au admis că au văzut comportamente problematice. Însă copiii care au recunoscut au fost în minoritate. Mulţi se întreabă care mai e rostul unei astfel de mărturisiri acum, când omul este mort și nu se mai poate apăra? Sunt multe motive. Societatea, și în special industria divertismentului american, se află într-un proces dureros, dar necesar, de responsabilizare faţă de păcatele trecutului. Câţi ani s-a amuzat o lume întreagă că artistul R. Kelly abuzează minore? Interviul său de săptămâna aceasta cu Gayle King arată o fiară încolţită, care într-un final va fi judecată pentru fapte pe care nici măcar nu le înţelege ca fiind greșite din moment ce a fost continuu glorificat și admirat.

Apoi mai este și problema responsabilizării personale. Documentarul nu este doar despre păcatele lui Michael Jackson, ci și despre păcatele părinţilor care nu și-au putut îndeplini cea mai fundamentală sarcină ca părinte, aceea de a-și proteja copiii, dar și despre nevoia victimelor, acum adulte, de a admite că și ele au greșit atunci când au lăsat alţi copii cu care au împărtășit aceeași dramă să se lupte singuri în tribunalul opiniei publice, împotriva unei armate globale de fani Michael Jackson.

Dar mai important de atât este realizarea faptului că povestea cu Michael Jackson nu este unică, ci mai degrabă este simptomatică pentru ce se întâmplă când părinţii își oferă copiii spre a fi înghiţiţi de monstrul faimei. Actorul Elijah Wood, cunoscut pentru rolul din trilogia Stăpânul Inelelor și care și-a început cariera la vârsta de 8 ani, nu a avut nicio jenă să declare acum câţiva ani că Hollywoodul are o problemă cu pedofilia, abuzul de copii fiind mult mai răspândit decât se crede. Hollywoodul nu înseamnă doar actorie, ci și muzică, dans, modelling sau alte forme de artă în care puterea se strânge în mâna câtorva din top. Inclusiv YouTube-ul a fost cauza mai multor scandaluri de abuz psihologic, pe măsură ce copii tot mai mulţi și tot mai mici încearcă să capteze atenţia oamenilor, să devină faimoși și bogaţi. Social media a făcut ca acest vis să fie disponibil oricui, scăzând incredibil de mult bariera de intrare. Aceasta face ca dezbaterea care se aprinde în jurul acestui documentar să fie și mai necesară.

Suspendarea raţiunii

Evident, treaba părintelui, de a cultiva și canaliza într-o direcţie bună veleităţile copilului fără a-i strivi personalitatea, fără a-l lipsi de copilărie și fără a-l îndepărta de sine, pare aproape imposibilă. Este un drum supus constant întrebărilor, îndoielii de sine, emoţiilor puternice și deciziilor de moment, deciziilor intuitive, o perioadă de confuzie și pentru părinte, și pentru copil. Câteodată, sacrificiile sunt necesare și câteodată doar par necesare. De exemplu, mama unuia dintre bărbaţii din documentar a decis să își destrame familia și să se mute în America, după ce Michael Jackson i-a promis că îi va îndruma băiatul în carieră. Era ca și cum președintele Americii ar fi promis asta. O șansă cu adevărat unică pentru un băieţel din Australia. Pe termen scurt, familia a trăit dezamăgirea promisiunii încălcate, iar pe termen lung, traume greu de vindecat – sinuciderea tatălui, abuzarea sexuală a copilului, incapacitatea copiilor de a-și ierta mama și incapacitatea mamei de a se ierta singură. Și acum își aduce aminte de replica pe care tatăl ei i-a aruncat-o când a aflat de intenţia de a se muta cu doi dintre copii în America: „Ţi-ai pierdut minţile.” Acum recunoaște si ea că și le pierduse, dar atunci credea că face un sacrificiu necesar.

Mama celuilalt bărbat a căutat îndrumări în altă parte. După ce și-a dat copilul la castinguri pentru reclame s-a rugat la Dumnezeu, spunând: „Dacă asta este de la Tine, atunci deschide Tu ușile potrivite. Dacă nu, lasă-le închise.” Ușile s-au deschis atât de larg, încât copilul a ajuns direct într-o reclamă Pepsi în care apărea și Michael Jackson. Mai târziu, după multiple întâlniri ale familiei cu Michael și după ce, după spusele acesteia, Michael îi câștigase încrederea (cu fiecare mamă dezvolta o relaţie separată, stând ore întregi de vorbă la telefon), când i-a menţionat că și el s-a rugat la Dumnezeu să îi trimită un prieten și atunci a apărut băieţelul în viaţa sa, mama sa a pus împreună răspunsurile la cele două rugăciuni și a tras concluzia: „Acesta este planul lui Dumnezeu.” Acest fapt a determinat-o să „ia mâna” de pe copil, să îi ofere libertatea de a fi cu idolul, de a trăi experienţe unice, fără prezenţa ei sufocantă. Ceea ce s-a întâmplat, din nefericire.

În ambele cazuri, mamele și-au suspendat raţiunea și nevoia de a pune întrebări, iar taţii au lipsit aproape complet din coeziunea familiei, lăsând managementul carierelor fiilor în mâinele mamelor. Iar în același timp în care Michael se „infiltra” în familie, pozând drept copil adoptiv pentru mamă, pe copil îl îndepărta de familie, vorbind urât despre mame și pozând drept figură paternă care își arăta iubirea „naturală” într-un mod sexual.

Importanţa educaţiei despre sex

Cazurile expuse în documentar, dacă sunt adevărate așa cum au fost expuse, sunt similare cazurilor de abuz sexual în familie, din moment ce relaţiile se întindeau pe ani de zile, Michael întreţinea legătura cu mamele, care de multe ori erau într-o oarecare vecinătate când se întâmplau abuzurile și care aveau deplină încredere în el. Cum de copiii nu au zis nimic și nu și-au schimbat comportamentul după ce au început abuzurile? În primul rând și ei aveau deplină încredere în Michael și în al doilea rând, nu fuseseră educaţi de părinţi să identifice anumite acte sexuale ca fiind negative. Michael ar fi fost cel care le-a făcut educaţia sexuală, începând de la masturbare, filme porno și migrând spre alte acte pe care le-ar fi prezentat ca fiind o metodă normală prin care două persoane își demonstrează afecţiunea.

Și nu era niciun dubiu în mintea acelor copii că Michael nu îi iubește. Mereu încerca să îi facă să se simtă speciali, îi ducea în turneu, îi invita la Neverland, unde distracţia nu avea limite, și îi asigura pe fiecare că ei sunt primii și singurii cu care ar întreţine astfel de relaţii. Copiii îl iubeau sincer și voiau să se ridice la înălţimea responsabilităţii mature pe care el o punea pe umerii lor, și anume de a-l face fericit așa cum nimeni nu putea să o facă. În acest documentar, victimele nu vorbesc despre coerciţie, despre acte impuse sau care ar fi provocat durere sau daune fizice, ci despre o pură manipulare prin care au fost convinși să participe de bunăvoie și să nu spună nimănui.

Acești copii nu știau probabil că, dacă un om matur îi atinge într-un loc intim, ar trebui să le spună imediat părinţilor. Iar unii dintre ei spun că au experimentat prima plăcere sexuală cu Michael, care i-a format în acest domeniu pentru a-și putea îndeplini propriile dorinţe. Din documentar reiese destul de clar că niciunul dintre băieţi nu avea o relaţie cu tatăl lor în care să poată discuta despre sexualitate, pubertate și nici măcar cu fraţii mai mari. Ambii copii erau cumva unilateral legaţi de mamă, ceea ce, deși nu este un lucru negativ în sine, este o creștere care la un moment dat în viaţă își arată limitele.

Incapacitatea de a atribui acelor acte conotaţia lor negativă reală, plus dorinţa de a-l salva pe Michael și a-și demonstra încă o dată lotalitatea au fost printre motivele principale pentru care unele dintre victimele sale l-au apărat în procese. Ambii bărbaţi din documentar mărturisesc că foarte târziu în viaţă au fost capabili să conștientizeze și să admită că fuseseră de fapt abuzaţi, iar această conștientizare a avut legătură directă în ambele cazuri cu nașterea primului copil. Gândul că cineva s-ar putea atinge de copiii lor așa cum s-ar fi atins Michael de ei i-a umplut de un dezgust și de o furie care i-a ajutat să realizeze că Michael ar fi fost de fapt malefic.

Consumaţi de un idol

Astăzi s-ar putea ca multe dintre problemele observate la aceste familii să pară de la sine rezolvate. Nici nu mai suntem așa de înamoraţi de superstaturi, lumea este extrem de grijulie când vine vorba de copiii altora și în general părinţii au trecut de la a fi superrelaxaţi la a fi superstresaţi și obsedaţi de control. Însă problema de bază a rămas nerezolvată.

Nu să fie înveliţi în zece straturi de celofan înainte să iasă din casă le lipsea copiilor. Nici un curs intensiv despre cum să fie sfinţi pe terenul de joacă sau cum să se spele pe dinţi după fiecare masă. Mai degrabă unii părinţi poate că ar avea nevoie de un curs intensiv despre cum să fie atenţi la copiii lor la locul de joacă în loc să stea pe telefon.

Michael Jackson este o problemă punctuală. Putea să fie oricine altcineva în locul lui și cine știe câţi i-au luat locul. Problema fundamentală este creșterea copiilor într-o societate care consumă și care se lasă consumată, fără ca părinţii să fie conștienţi de acest lucru, astfel încât să se protejeze pe ei înșiși și pe copiii lor. Idolul poate să fie orice, poate să fie o persoană anume, poate să fie Instagramul, poate să fie vloggingul, poate să fie o marcă de fiţe etc. Orice ne consumă – prea mult timp, prea mulţi bani, prea multă atenţie – și care ne face să ne sacrificăm familia sau principiile sau sănătatea nu este ceva capabil să dea înapoi, ci doar să ia și mai mult.

Iar în generaţia puștilor care nu mai ies afară, dar își petrec ziua cu ochii lipiţi de ecrane, expunerea la diverse medii care promit marea cu sarea este semnificativ mai mare. În bula în care unii părinţi își cresc astăzi copiii, sănătatea lor emoţională suferă, fiindcă, în loc să își petreacă timpul afară, folosindu-și imaginaţia pentru a dezvolta relaţii cu alţi copii, sunt mult mai interiorizaţi, dar în același timp expuși la fel de fel de versiuni ideale ale vieţii pe care ar putea să o aibă. Ce se întâmplă când mai vine și cineva care promite să livreze un astfel de vis?