În mintea mea am făcut deja de zeci de ori pasul – am șters tot: poze, postări, mesaje și am zis „adio, Facebook”. Tot în mintea mea am (pre)simţit și efectele: plictisită, despărţită de majoritatea prietenilor mei și neinformată. Cum pot ști dacă chiar am prevăzut bine?

Probabil că cea mai sigură cale de a afla câte din grijile pe care mi le fac cu privire la închiderea contului Facebook sunt cu adevărat întemeiate ar fi chiar să închid contul. Însă, fiind o persoană destul de calculată, trebuie să recunosc că nu mă simt capabilă să fac lucrul acesta fără un pic de pregătire înainte. Ca un actor de pe un platou hollywoodian, îmi întreb regia: „What’s my motivation?”.

Întâi de toate, furtul de date. Probabil asta v-aţi fi așteptat să spun. Scandalul Cambridge Analytica a pus expresia aceasta pe buzele tuturor utilizatorilor Facebook care urmăresc măcar trei ziare serioase pe platforma de socializare. O companie britanică a recoltat datele a peste 50 de milioane de utilizatori Facebook, pe care le-ar fi prelucrat ca profiluri psihologice de folosit în campania prezidenţială a candidatului Donald Trump. Dar e vorba de „Trump, deci America”, voi spune eu, „așa că nu mă privește. În România nu avem bani pentru analiști big data. Sunt în siguranţă deocamdată.”

Nu sunt suficient de puritană faţă de dreptul meu la intimitate. Dacă aș fi fost, nu mi-aș da adresa curentă de e-mail atunci când fac cumpărături online. Mai sigur este să ai o adresă de e-mail creată special pentru așa ceva, una pe care să o verifici strict când ai făcut niște cumpărături, pentru a evita bombardamentul ulterior cu oferte din partea magazinelor care vor să revii la ele pentru noi achiziţii. Iar, dacă aș fi fost mai atentă cu datele mele, nu mi-aș fi făcut card de reduceri la fiecare farmacie care oferă așa ceva din București, conștientă fiind că în schimbul acelei reduceri de 5% pe care o voi folosi de maximum două ori pe an, la vreo răceală, voi primi șarje de sms-uri cu promoţii inutile.

Și-apoi, cum bine zicea un amic pe Facebook, dacă furtul de date e problema, mai bine nu ne ștergem conturile, ci purcedem la o mișcare de zăpăcire a algoritmului. De exemplu, să dăm „Join” unui grup de vegani și apoi să dăm like paginii KFC. Să reacţionăm cu „Love” la postări de la Apple, dar să cotăm cu cinci steluţe pagina Samsung. Să dăm “share”  unor meme-uri capitaliste, dar să începem fiecare comentariu sub ele cu „tovarășe”. Mai trebuie să lucrăm doar la a vedea cum să nu ne zăpăcim și prietenii cu aceeași ocazie. Dar asta s-ar putea dovedi o misiune mult mai ușoară decât ne așteptăm. De ce? (Și asta mă aduce mai aproape de un motiv mai serios pentru a mă îndepărta de Facebook.) Pentru că nimeni, cu excepţia câtorva prieteni foarte apropiaţi și a unor hărţuitori (din lipsă de alt termen românesc mai ilustrativ pentru “stalker”), nu este cu adevărat atent la ce postăm. Nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că a devenit imposibil. Dovada vine dintr-o experienţă pe cât de personală, pe atât de greu de contrazis.

Când am dat eu „like”!?

De nenumărate ori mi s-a întâmplat să zăbovesc în admiraţie asupra vreunei imagini postate de un prieten ca să constat, când mă apropii de butonul „like”, că deja apreciasem poza respectivă, fără să îmi amintesc nici când, nici în ce context eram când am făcut-o. Cum de am uitat? E simplu: fluviul infinit de postări, mai ales de postări foto, ne inundă creierul cu ceea ce specialiștii numesc o suprasarcină de imagini. Această supraîncărcare are o paletă de efecte care variază de la tulburări de memorie – adică fix ce descriam mai sus – până la stimularea anxietăţii,  senzaţia aceea de lipsă de control asupra situaţiei atunci când imaginile perfecte continuă să curgă în josul paginii, în contrast cu viaţa mea,  care este mult mai nediversă și mai statică. Și fac un pas mai aproape de motivul care cântărește cel mai greu pentru mine în discuţia aceasta.

Spuneam că scrollul infinit provoacă anxietate. Însă aceasta vine la pachet cu alt efect la fel de greu de intuit și la fel de ușor de perceput: dependenţa. Îmi spunea un prieten, și am verificat cu un specialist, că mișcarea pe care o facem cu degetul nostru pentru a aduce la suprafaţă conţinut nou în newsfeed provoacă dependenţă. Că, deși tehnic nu ar fi greu ca Facebook să realizeze un newsfeed care să se actualizeze automat, totuși a optat pentru actualizare prin tragerea paginii în jos, pentru că aceasta generează în creierul nostru o senzaţie adictivă de semicontrol asemănătoare senzaţiei pe care o dă maneta jocurilor mecanice („păcănelele”). Iar aceasta este doar o rotiţă din mecanismul extrem de bine calibrat prin care Facebook reușește să ne capteze atenţia timp îndelungat, pentru că în comerţul cu atenţia noastră stă tot profitul companiei.

Cercul plăcerii pe Facebook

Discursul ţinut la Stanford de Chamath Palihapitiya, un fost director Facebook, s-a viralizat chiar pe reţeaua socială despre care acesta spunea că ne ţine legaţi prin activarea circuitului dopaminei. Palihapitiya mărturisea că, deși nu aceasta a fost intenţia fondatorilor, Facebook a ajuns o forţă distructivă pentru societate ca urmare a modului în care acţionează circuitul de recompensă din creierul utilizatorilor. Oamenii sunt construiţi să repete acţiunile care le produc plăcere. Atunci când fac ceva care le place, creierul secretă neurotransmiţătorul dopamină, iar dopamina permanentizează comportamentul care o produce. Acesta este cercul plăcerii, care poate deveni cu ușurinţă un cerc vicios atunci când plăcerea care îl întreţine este, la rândul ei, viciată.

Facebook produce plăcere. Ne place să îi vedem pe prietenii noștri, să urmărim persoanele-reper pentru noi (unii urmăresc influenceri, alţii, profesioniști pe care îi admiră, alţii, vedete, iar alţii pur și simplu persoane pe care le invidiază). Ne place să fim la curent cu evenimentele, să aflăm știrile, scorurile la meciuri, să descoperim ţinute la modă sau reţete culinare noi. Ne plac pisicile! Problema este însă că, atunci când ne place ceva, tendinţa naturală este să ne îmbuibăm cu lucrul acela. Cu cât petrecem mai mult timp pe reţea, cu atât Facebook devine un mediu mai atractiv pentru publicitari. Pentru Facebook, îmbuibarea noastră online se traduce în bani, însă pentru societate se traduce în ceva mai greu de explicat și chiar grav.

Sunt faimoase experimentele cu cobai care apăsau încontinuu pe butonul ce producea un șoc electric stimulându-le o regiune cerebrală responsabilă de plăcere, până la punctul la care mureau de foame pentru că preferau să apese butonul decât să mănânce. La oameni lucrurile stau diferit, fiindcă, deși suntem extrem de vulnerabili în faţa a ceea ce ne produce plăcere, avem totuși capacitatea de a rezista ispitei de a primi imediat plăcere, motivaţi de un beneficiu ulterior mai mare. Capacitatea de a gestiona amânarea recompensei este considerată de psihologi drept un precursor al succesului în viaţă. De ce? Pentru că, în nenumărate domenii ale vieţii, e preferabil să ai răbdare, să aștepţi, să exersezi, să muncești și apoi să obţii ce ţi-ai dorit. Facebook însă este construit după principiul opus. Facebook produce satisfacţie instant. Satisface curiozitatea socială fără efortul contactului personal, îndepărtează plictiseala fără efort creativ, furnizează idei noi fără efortul de căutare. (Sigur, dacă suntem dispuși să ignorăm sau să ne protejăm de imensa cantitate de mizerie care curge printre postările noastre preferate.)

Satisfacţie, acum!

Nu trebuie să facem un efort prea mare ca să ne imaginăm cum va arăta o societate în care oamenii sunt obișnuiţi cu satisfacţia imediată. Oameni care simt că totul li se cuvine, care nu mai au răbdare, care nu sunt dispuși să exerseze pentru dobândirea unei abilităţi, oameni care se plictisesc în lipsa accesului online, oameni care nu mai au capacitatea de a-și menţine concentrarea decât în salturi prea mici pentru a mai crea ceva consistent, oameni care nu mai citesc nimic mai lung de 2 paragrafe. Totul, în timp ce au impresia că se distrează și că au trăit ceva, fără să își desprindă ochii de pe ecran.

La acest punct, mulţi vor simţi probabil că aici nu mai este vorba despre ei. Ca să îţi dai seama dacă Facebook chiar e un instrument pe care tu îl folosești, nu care te folosește el pe tine „vezi dacă poţi să îl închizi o săptămână”, zicea actorul Denzel Washington. Așa că asta am să fac.

Pe 1 aprilie voi face o farsă dependenţei mele de Facebook și voi șterge aplicaţia din telefon, împreună cu Messengerul din dotare. Și, pentru că îmi plac provocările, voi plusa de la săptămâna lui Washington la o lună. După o lună voi evalua impactul dietei „Fără Facebook” asupra minţii mele, asupra vieţii sociale și asupra informării mele – cele trei domenii în care mă aștept să văd cele mai semnificative schimbări.

Nu plec de la presupoziţia că vor fi cu siguranţă schimbări pozitive sau cu siguranţă schimbări negative. Nici nu știu sigur dacă voi face faţă experimentului fără să mă simt deprimată că nu îmi pot satisface compulsia de a verifica noutăţile și de a-mi vedea prietenii. Însă voi ţine un jurnal zilnic, notând măcar o frază în fiecare zi despre progresul „regimului”. Iar la final, sper eu, voi fi învăţat niște lucruri despre mine (bune sau rele, îmi voi asuma) din care și alţii să poată avea de câștigat.