„Și orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.” (Ioan 14:13-14)
Cel care citește această promisiune extraordinară pe care o face Iisus se poate întreba dacă „orice” chiar înseamnă „orice”. Include acest pronume nehotărât în perimetrul său atât de generos toate dorinţele sau, cel puţin, toate nevoile noastre legitime? Pe de altă parte, este expresia ,„în Numele lui Iisus” o formulă magică, menită să ne deschidă ușa spre răspunsurile cerute, doar pentru că am atașat (poate chiar și recitat convingător) aceste cuvinte rugăciunii noastre?
Versetele biblice amintite nu sunt singurele care promit un răspuns favorabil la petiţiile cu care venim înaintea lui Dumnezeu.
„Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi” (Matei 21:22); „…Dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea” (Marcu 11:23-24) – aceste pasaje reiterează promisiunea din Ioan 14, credinţa fiind, de data aceasta, condiţia îndeplinirii ei.
„De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.”
În prima epistolă a lui Ioan, apostolul reia tema rugăciunii ascultate, condiţionând-o de înscrierea ei în cadrul voinţei divine: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă” (1 Ioan 5:14). De asemenea, Ioan reliefează relaţia dintre cererile îndeplinite și ascultarea legii lui Dumnezeu: „Și, orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui și facem ce este plăcut înaintea Lui” (1 Ioan 3:22).
O primă privire asupra acestei făgăduinţe atotcuprinzătoare („orice veţi cere”) arată, așadar, că ea este supusă unor condiţii: păzirea poruncilor divine, supunere în faţa voinţei lui Dumnezeu, credinţa că vom fi ascultaţi de El. Și, de asemenea, condiţia ca rugăciunea să fie făcută în Numele lui Iisus.
Cui se adresează făgăduinţa lui Iisus?
Pasajul din Ioan 14:13-14 reprezintă una dintre cele mai minunate promisiuni biblice, tocmai pentru că ne arată disponibilitatea lui Dumnezeu de a răspunde rugăciunilor noastre, notează pastorul american R.A. Torrey într-o carte scrisă în prima parte a secolului trecut. În același timp, Torrey observă că vorbim despre unul dintre pasajele cel mai greșit înţelese și interpretate, motiv pentru care trebuie lămurite două chestiuni: cui i se face această promisiune și cum trebuie să se roage cel căruia i se promite un răspuns atât de extraordinar.
Versetul care precedă acest pasaj arată limpede categoria de oameni care beneficiază de făgăduinţă: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl” – Ioan 14:12).
Dumnezeu răspunde uneori și celor care nu cred în Fiul Său, însă nu promite în mod categoric răspuns decât celor care au credinţă în El, ceea ce înseamnă, în cuvintele lui Torrey, „să ne punem încrederea în El ca fiind ceea ce El spune că este și să-L acceptăm personal ca ceea ce El Însuși ni se oferă”[1].
Contextul în care Iisus face promisiunea dezvăluie, de asemenea, identitatea beneficiarilor ei. În capitolul 14 din Ioan, Iisus vorbește despre plecarea Sa de pe pământ și Își îmbărbătează ucenicii cu făgăduinţe care urmează să fie împlinite după ce Se va înălţa la cer.
Citește și: Rugăciunea și prezenţa din spatele tăcerii
Chiar dacă vor rămâne lipsiţi de prezenţa Sa vizibilă, urmașii Săi vor face lucrări „mai mari” decât cele făcute de Iisus – o referire la realitatea extinderii vestirii Evangheliei de la o zonă a lumii, în care Iisus lucrase în mod public, până la marginile pământului. Promisiunea că vor primi răspuns și că cererile le vor fi onorate este făcută în acest context, al propovăduirii Veștii bune, pentru care urmașii Lui aveau nevoie să fie echipaţi cu mult mai mult decât resursele lor finite.
Putem cere (chiar) orice?
Rugăciunea este un exerciţiu pe care îl practicăm și o temă despre care continuăm să învăţăm pe tot parcursul vieţii. Chiar și ucenicii lui Iisus, despre care am crede că știau cu mult mai bine decât noi ce înseamnă rugăciunea, pentru că fuseseră atât de aproape de Iisus, I-au cerut să îi înveţe să se roage.
Ceea ce face uneori ca rugăciunea să fie atât de frustrantă este confruntarea cu situaţiile în care ni se refuză răspunsul cerut la rugăciunile noastre, în ciuda promisiunii că vor primi răspuns – punctează reverendul Kyle Norman, care evidenţiază o perspectivă greșită asupra pasajului din Ioan 14, ca și cum Iisus ne-ar oferi un cec în alb, invitându-ne să Îl completăm cu orice (credem că) avem nevoie.
Unii promovează o falsă teologie a rugăciunii, de tipul name-it & clame-it („precizează și cere”), susţinând că trebuie să fim suficient de îndrăzneţi pentru a ne exprima dorinţele și a pretinde împlinirea lor. Oricât de captivantă ar fi, o astfel de teorie nu este de obârșie biblică, scrie Norman, subliniind că există și riscul de a aluneca într-o altă extremă.
Nu există nimic prea neînsemnat pentru El, dacă Îi pasă chiar și de un fier de secure căzut în apă.
Remarcând că termenul „orice” este „glorios de ambiguu”, Norman punctează dorinţa Tatălui nostru de a ne ruga cu privire la orice lucru care are legătură cu viaţa noastră. Atunci când ne rugăm cu privire la orice ni se întâmplă sau orice sperăm pentru noi și pentru ceilalţi, acest lucru este o dovadă a faptului că viaţa noastră este încredinţată Lui, trăită cu conștienţa prezenţei Lui. Desigur, sunt cereri la care Dumnezeu nu va răspunde și ne-a înștiinţat dinainte că nu intenţionează să răspundă (de pildă, atunci când cerem din motive greșite și în scopuri greșite – Iacov 4:3).
Sunt însă unii creștini reticenţi în a cere, pentru că nu vor să Îl deranjeze pe Dumnezeu cu lucruri mărunte sau cu nevoi care nu sunt de natură spirituală – iar aceștia ar trebui să recitească una dintre întâmplările oarecum stranii ale Bibliei, cea din 2 Împăraţi 6:1-7 – scrie Norman. Dumnezeu face o minune prin profetul Ilie, recuperând fierul de la o secure împrumutată, pierdut de unul dintre fiii profeţilor în apele Iordanului. Una dintre lecţiile de bază ale acestei întâmplări este legată de modul profund în care Dumnezeu Se implică în detaliile vieţii noastre – nu există nimic prea neînsemnat pentru El, dacă Îi pasă chiar și de o secure împrumutată.
Nici Iisus nu a fost scutit de paharul pe care trebuia să Îl bea, deși S-a rugat ca acesta să fie îndepărtat.
Totuși, răspunde Dumnezeu în mod pozitiv la orice cerere pe care o aducem în faţa Lui? Pavel nu a fost vindecat de infirmitatea sa, deși a pledat de trei ori pentru împlinirea acestei nevoi, înaintea Celui care poate totul (2 Corinteni 12,7:9). În grădina Ghetsimani, în noaptea agoniei Sale, nici chiar Iisus nu a fost scutit de paharul pe care trebuia să Îl bea, deși S-a rugat ca acesta să fie îndepărtat, supunându-Se în același timp necondiţionat voinţei Tatălui Său.
Există o discrepanţă între, pe de o parte, promisiunea lui Iisus că putem cere orice, iar cererea ne va fi ascultată, și, pe de altă parte, realitatea de pe teren, care arată că nu întotdeauna primim răspuns la cereri pe care le găsim perfect justificate? Răspunsul, sau cel puţin parte din el, poate fi găsit în același pasaj care ne prezintă făgăduinţa lui Iisus: trebuie să ne rugăm „în Numele Lui”.
Redescoperind rugăciunea „în Numele lui Iisus”
Pastorul Robin Webber compară comunicarea cu Dumnezeu cu modul în care ne logăm pe un site – avem nevoie de un nume de utilizator și de o parolă. Faptul că ai un nume de utilizator („creștin”) nu e suficient; este nevoie și de o parolă pentru a ne asigura că rugăciunea noastră ajunge la destinaţie. Avem acces autorizat în sala tronului doar dacă rugăciunea este făcută „în Numele lui Iisus”.
Analizând semnificaţia acestor cuvinte, Webber se oprește mai întâi asupra pericolului deturnării sensului acestei expresii. Aceasta nu este o formulă magică prin care ni se deschid ușile spre un Dumnezeu adormit, prin urmare, recitarea ei nu va catapulta automat cererea noastră înaintea Lui, cu șanse mai mari de a fi ascultată. Rugăciunea în Numele lui Iisus nu este o scurtătură spre soluţionarea listelor noastre de nevoi. Până la urmă, nu este Dumnezeu mai interesat de motivaţia noastră decât de cuvintele pe care le înșiruim în rugăciune?
Rugăciunea „în Numele lui Iisus” este expresia disponibilităţii noastre de a renunţa la ceea ce ne dorim și la modul nostru de a face lucrurile.
Atunci când ne apropiem de Dumnezeu, o facem prin intermediul lui Iisus Hristos, Marele-Preot și Mijlocitorul nostru, care stă la dreapta Tatălui, de aceea rugăciunea „în Numele lui Iisus” ne deschide calea spre Dumnezeu prin autoritatea Fiului Său. Mai mult, prin această manieră de a ne ruga, noi recunoaștem autoritatea Lui în viaţa noastră și îi permitem să ne conducă așa cum crede de cuviinţă, încheie Webber.
Rugăciunea „în Numele lui Iisus” este expresia disponibilităţii noastre de a renunţa la ceea ce ne dorim și la modul nostru de a face lucrurile, punctează și autorul creștin Charles Stanley. Ea este rezultatul alegerii de a cere și de a primi acele lucruri care se aliniază la planurile lui Dumnezeu, care ne sunt descoperite în Cuvântul Său. Un alt mijloc prin care Dumnezeu Își revelează voia în viaţa noastră este acela că modelează dorinţele celui care Îl caută cu sinceritate, aducându-le în armonie cu scopurile sale, scrie Stanley.
„Dumnezeu nu Își conduce niciodată copiii altfel decât ar alege ei înșiși să fie conduși, dacă ar putea vedea sfârșitul de la început.”
De fapt, rugăciunea „după voia Lui” (1 Ioan 5:14) este strâns legată de cea „în Numele lui Iisus”, notează un alt autor creștin. Adevăratul creștin nu va încerca să forţeze mâna lui Dumnezeu pentru a primi răspunsul după care tânjește, ci va cere în umilinţă și supunere, încredinţat că „Dumnezeu nu își conduce niciodată copiii altfel decât ar alege ei înșiși să fie conduși, dacă ar putea vedea sfârșitul de la început”.
Prin rugăciune, noi intrăm în relaţie cu Dumnezeu, iar această relaţie are un scop mai înalt decât acela de a ne împlini nevoile cotidiene. Scopul – și deopotrivă miracolul acestei relaţii – este de a ne schimba în profunzime, în asemănare cu Cel pe care inima noastră Îl iubește.
Nu vom desluși, cel mai probabil, toate necunoscutele rugăciunii și ale unei relaţii cu Acela pe care cerurile nu Îl pot cuprinde, dar în această umblare cu El ne vor fi schimbate „papilele gustative”[2], după cum punctează scriitoarea Priscilla Shirer. Ne vom ruga în Numele Celui care a deschis cerul pentru noi, descoperind că inima noastră dorește, în cel mai adânc loc al ei, ceea ce El Însuși Își dorește.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
