Pentru părinţii creștini, nu există o preocupare mai intensă decât educarea copiilor lor în spirit creștin.
Prima demonstraţie publică a acestei preocupări este binecuvântarea copiilor la vârste fragede, în diversele ei forme: botezul pruncilor în bisericile tradiţionale sau doar rugăciunea de binecuvântare în bisericile protestante. Încredinţarea copiilor într-un fel sau altul divinităţii îi oferă părintelui un anume fel de siguranţă și creionează deja liniile majore ale identităţii copilului: e creștin!
Ulterior se adaugă povestirile din Biblie, cântecele cu mesaj creștin, educaţia morală, tipare de rugăciuni scurte, versete biblice, toate îmbrăcate în rugăciunea de fiecare zi a părinţilor pentru copiii lor.
Dincolo de toate ritualurile și obiceiurile bune pe care ni le dorim în viaţa copiilor noștri, principala preocupare rămâne cum îi învăţăm pe copii să se roage, astfel încât să aibă o viaţă religioasă dinamică și autentică.
Ceea ce învăţăm în copilărie purtăm cu noi pentru multă vreme, fie că vrem, fie că nu. De multe ori ca adulţi trebuie să ne dezvăţăm de anumite tipare, obiceiuri învăţate în copilărie care nu mai au relevanţă sau care sunt ineficiente, pentru a adopta altele noi care să ne marcheze pozitiv existenţa prezentă. Ar fi mult mai eficient dacă am învăţa obiceiuri durabile încă de mici: alimentaţie corectă, disciplina muncii, organizarea timpului, economisirea și, de ce nu, obiceiul rugăciunii autentice.
De ce ar trebui să ţinem cont când construim o educaţie creștină pentru copii
Mediul în care se modelează un obicei în copilărie reprezintă un prim factor important, inclusiv pentru formarea obiceiului rugăciunii. Prin mediu se înţelege mediul fizic, social și emoţional în care crește copilul. Părinţii, profesorii, colegii au un impact major asupra formării copilului, întrucât acesta își formează deprinderile și modul de gândire prin imitare și învăţare inductivă, așa cum explică doi dintre profesorii Universităţii Cambridge.
În cartea sa Atomic Habits, James Clear propune patru legi ale formării unui obicei durabil: a) să fie vizibil, b) să fie atractiv, c) să fie ușor, d) să fie satisfăcător, reversul fiind la fel de valabil.[1] Aceste legi sunt aplicabile atât formei, cât și conţinutului rugăciunii copiilor.
Deși părinţii trebuie să ţină cont de vârsta copilului pentru a adapta încurajarea rugăciunii potrivit cu capacitatea de înţelegere și de aplicare ale copilului, totuși vârsta nu este un impediment pentru formarea obiceiului rugăciunii și a unei experienţe treptate în cunoașterea lui Dumnezeu: „În copilărie, mintea este impresionată și modelată cu ușurinţă și aceasta este perioada când băieţii și fetele trebuie să fie învăţate să-L iubească și să-L onoreze pe Dumnezeu. (…) Dumnezeu vrea ca orice copil de vârstă fragedă să fie copilul Său. (…) Oricât ar fi de mici, copiii pot fi membri ai familiei credincioșilor și pot avea o experienţă cât se poate de valoroasă.”[2]
Cui se roagă copilul?
Modul în care copiii Îl percep pe Dumnezeu le influenţează modelul de rugăciune. În primii ani, copilul va prelua Dumnezeul părinţilor lui până când își va dezvolta capacitatea de a gândi abstract și critic. Ce transmiţi copilului despre Dumnezeu? E un suveran care așteaptă închinarea publică și metodică de câteva ori pe săptămână la biserică? Sau e și un prieten cu care poţi vorbi oricând? E doar atotputernic și te rogi când ai nevoie de ajutor? E un judecător care așteaptă mărturisirea pentru a oferi iertarea? Așteaptă respectul, adorarea? Te poate asculta oricând? Poţi veni direct la El sau e nevoie de intermediari?
Copiii se vor apropia de Dumnezeu potrivit cu modul în care Îl percep. Rugăciunea va fi de speriat sau nu, în funcţie de cum Îl prezentăm noi pe Dumnezeu copiilor noștri. Exemplul personal primează, iar modul în care noi ne rugăm dezvăluie o mare parte din autenticitatea vieţii noastre spirituale: cum ne apropiem de Dumnezeu în rugăciune? Ce le inspirăm copiilor despre Dumnezeu când ne rugăm? Este El disponibil? Ne rugăm standardizat sau creativ? Ca rugăciunea părinţilor să fie un mod de a-L prezenta pe Dumnezeu copiilor și de a-L face accesibil, titlurile în care ne adresăm Divinităţii pot fi diversificate potrivit cu specificul rugăciunii: Tatăl nostru care ești în ceruri, Părinte Sfânt, Doamne, Tată, Isuse drag, Bunul meu prieten etc.
Pentru a ști că Dumnezeu e interesat de noi, copiii au nevoie de dovezi, mai ales în primii ani, când gândirea lor abstractă nu este încă formată. Te-ai rugat pentru vecina bolnavă și s-a însănătoșit? Atunci vorbește-i copilului despre acest lucru. Ţi-ai pierdut cheile și te-ai rugat să le poţi găsi repede? Invită-l pe copil să ia parte și la rugăciunea de mulţumire. E important să afle și că Dumnezeu poate răspunde diferit sau mai târziu decât ne așteptăm. Învaţă-l perseverenţa, răbdarea și deplina consacrare de la vârste mici.
Citește și: Și, la sfârșit, spui tu „Amin”. Ce să îi învăţăm pe copii despre rugăciune
Copiii noștri își doresc foarte mult să locuiască la casă, în mediul rural. Și-au făcut schiţe pentru casă, au început chiar să strângă bani și se roagă des pentru acest lucru, mai ales că își doresc foarte mult și un câine, care s-ar potrivi în tabloul lor. Nu știu cum și când le va răspunde Dumnezeu, dar au nevoie să experimenteze singuri rugăciunea de durată și acceptarea planului divin în viaţa lor. Indiferent de forma și conţinutul rugăciunii, copiii trebuie să știe că Dumnezeu Se bucură auzindu-i cum apelează la El.[3]
Despre ce s-ar putea ruga un copil?
Despre absolut orice. Acesta e îndemnul biblic și este valabil și pentru copii.[4] Copiii au nevoie să înţeleagă că rugăciunea nu presupune doar să-I ceri ceva lui Dumnezeu, ci înseamnă să vorbești cu El despre orice. Un copil de 6 ani îi mărturisea mamei lui că i-a povestit și lui Dumnezeu despre noul lui prieten. Prietenul imaginar pe care îl au mulţi copii ar putea deveni Isus, prietenul invizibil, cu care să vorbească tot ce au pe inimă.
Copiii vor iubi momentele de rugăciune dacă li se va permite acea conexiune autentică între ei, nevoile și modul lor de a vedea viaţa și Dumnezeu, nu îngrămădirea în tipare. Copii se vor ruga pentru o bicicletă nouă, pentru a veni primăvara mai devreme, pentru însănătoșirea căţelului, pentru reîntoarcerea motanului, pentru note mai bune, să nu mai vină profesorul de pian, pentru piciorul rupt al prietenei, pentru tot ce îi sperie sau e de interes prezent pentru ei. Cu cât li se va permite o abordarea mai largă a conţinutului, cu atât se vor apropia mai autentic de Dumnezeu, iar noi îi vom cunoaște mai bine.
Pentru ca rugăciunea să fie atractivă și satisfăcătoare, aceasta trebuie să fie relevantă, să se plieze pe interesele, nevoile sau curiozitatea copilului.
Când sunt mici, copiii au nevoie să se roage pentru lucruri concrete, vizibile, palpabile. Dacă îi învăţăm să se roage ca Isus să intre în inima lor sau ca Duhul Sfânt să locuiască în ei, ar putea fi un pic înspăimântător pentru copil să știe că altcineva trăiește în corpul lui, s-ar putea gândi la o operaţie pe inimă pentru a intra acolo sau, în cel mai fericit caz, pur și simplu ar deschide gura să îi facă drumul liber. Mai concret ar fi în acest exemplu să îi învăţăm să asculte de gândurile bune care le vin în minte. Un copil de 3 ani îi spunea mamei că, deși era obișnuit să își jignească fratele mai mare „Prostule”, după câteva rugăciuni a reușit să rostească doar „Pros…” și apoi să închidă gura pentru că așa i-a venit un gând.
Dacă le oferim timpul și spaţiul necesar să se roage, probabil că ne vom întâlni cu situaţii hazlii sau înduioșătoare precum: Doamne, Te rog să nu mai îmi cadă nici un dinte…, mi-ar plăcea să am și eu un elefant…, vrei, te rog, să o faci mai tânără pe bunica…, vreau să ajung și eu pe Marte…, adu Tu în magazine spirt (valabil pentru pandemie), tataia e bătrân și e posibil să nu mai vadă bine când plouă, te rog să oprești ploaia până ajunge acasă.
Pentru situaţiile în care un copil se roagă pentru un lucru evident împotriva principiilor lui Dumnezeu, este de datoria părintelui să îl îndrume, dar fără a-i tăia din elanul de a fi deschis în rugăciune. De exemplu, când copilul se roagă să fie mai puternic ca să îl bată pe colegul lui, accentul în discuţia ulterioară cu copilul nu va fi pe faptul că nu trebuie să se roage pentru acest lucru, ci mai degrabă pe motivele pentru care vrea să îl bată, cum se va simţi după bătaia respectivă, ce altceva ar putea să facă să rezolve conflictul, cum Îl vede Dumnezeu pe colegul său, i-ar putea răspunde pozitiv Dumnezeu la o astfel de cerere etc. și apoi reformulată rugăciunea pe baza noilor înţelegeri.
Probabil cel mai sensibil moment pentru o rugăciune de mijlocire este rugăciunea copiilor pentru părinţi. Este un mod în care ei manifestă empatia public și își doresc rezolvarea problemelor din viaţa părinţilor.
În același timp învaţă că aceștia sunt limitaţi, iar singurul imbatabil este Dumnezeu. Un copil de 2 ani și jumătate, văzând că mama lui se simţea foarte rău de câteva zile, a îngenuncheat la patul ei și a spus simplu: „Tată bun, te rog mama gata rău! Amin!” Când sunt mici, copiii cred că lumea se învârte în jurul lor. Probabil că pentru ei ar fi nepotrivită o rugăciune pentru misionarii din Africa, și mai adecvată ar fi una pentru familia sau prietenii apropiaţi sau chiar și pentru colegul de clasă care se mișcă sau vorbește întruna în timpul orelor. Rugăciunea pentru misionarii din Africa ar fi de un real interes pentru un copil de 8-9 ani după ce a învârtit globul și a atins Africa cu ochii închiși, știind că acolo sunt oameni puși în pericol.
Rugăciunea Tatăl nostru este de multe ori învăţată de copii pe de rost fără a avea însă relevanţă. Ceea ce copilul ar trebui să reţină sunt mai degrabă principiile acestei rugăciuni și nu neapărat formularea lor. Există mai multe acrostihuri care promovează principiile Rugăciunii Domnești, unul dintre ele fiind CHAT[5] (C – Confess, H – honour, A – ask, T – thanksgiving). În limba română, cele patru principii sunt: mărturisirea păcatelor de orice fel, onoarea adusă lui Dumnezeu, diverse cereri și mulţumiri pentru răspunsuri la rugăciune sau pentru ceea ce primim chiar fără să cerem.
Cum s-ar putea ruga un copil?
În multe feluri. Rugăciunea nu ar trebui să fie intimidantă sau de speriat pentru copii. Copilul nu ar trebui să aibă sentimentul de eșec când se roagă, gândindu-se că nu s-a rugat potrivit. De multe ori, părinţii pun mai mult accent pe formă, lucrând în detrimentul a ceea ce ar trebui să fie rugăciunea pentru copil: îi vânează dacă au sau nu ochii închiși, trebuie să stea drepţi cât ţine rugăciunea, capul plecat, pe genunchi de fiecare dată, să spună anumite formule de început și de încheiere etc. Fără a minimaliza importanţa respectului în cadrul închinării, manifestarea acestuia va veni natural în momentul în care copilul conștientizează Cine e Dumnezeu pentru el când vine înaintea Lui.
Conţinutul atrage după sine și forma. În cadrul închinării publice din cadrul slujbelor religioase, adorarea este primordială și atunci și forma rugăciunii va fi adecvată scopului. Pe de altă parte, un copil care se bucură de un câmp de flori nu ar trebui să se simtă obligat să îngenuncheze, să închidă ochii, să plece capul și să spună: „Tatăl nostru care ești în ceruri, Părinte Sfânt care locuiești în mărire și glorie, mulţumesc pentru flori!” Ar fi mult mai natural pentru el să rupă câteva flori și, în timp ce ţopăie pe câmp, să își ridice ochii, chiar și mâinile spre cer cu uimire și să spună un simplu „Mulţumesc, Doamne!”
Folosirea anumitor formule, tipare de rugăciune, va aduce plictiseală, obișnuinţă și îl va îndepărta pe copil de ceea ce este cu adevărat rugăciunea.
Pentru copiii foarte mici, este utilă folosirea anumitor cuvinte scurte, datorită capacităţii lor reduse de a vorbi, dar chiar și acolo cuvintele folosite trebuie diversificate și adaptate. În cartea Rugăciunea, autoarea Ellen White este categorică: „În multe cazuri, rugăciunea de dimineaţă și cea de seară sunt doar cu puţin mai mult decât o simplă formalitate, o repetare monotonă, rece, de propoziţii în care spiritul recunoștinţei și simţământul nevoii nu-și găsesc nicio exprimare. Domnul nu acceptă o asemenea slujire.”[6]
Citește și: Copiii lui Dumnezeu și… „nepoţii”
Mai degrabă, aceeași autoare recomandă: „Preocuparea de a face ora de închinare cât se poate de interesantă ar trebui să fie scopul deosebit al fiecărui părinte. (…) Nu există niciun motiv pentru care închinarea să nu fie activitatea cea mai interesantă și plăcută din viaţa familiei, iar dacă aceasta ajunge seacă și plictisitoare, Dumnezeu este dezonorat.”
Chiar rugăciunea Tatăl nostru poate fi împovărătoare pentru copil, mai ales dacă nu poate rosti sau înţelege toate cuvintele. Uneori aceasta aduce mai degrabă confuzie decât închinare. Când a rostit rugăciunea Tatăl nostru, Iisus Hristos nu a intenţionat ca aceasta să ajungă să fie repetată ca o formulă, ci mai degrabă să fie un model pentru cum să fie rugăciunile noastre: simple, stăruitoare și cuprinzătoare.
Toţi copiii pe care îi cunosc au spus la început „Fie Împărăţia Ta”, în loc de „Vie Împărăţia Ta”, nu reușeau să ducă la bun sfârșit „greșiţilor noștri”, stâlceau „ne izbăvește” sau chiar săreau peste acest cuvânt și încurcau ordinea „A ta este Împărăţia și slava și puterea”, simţindu-se la sfârșitul rugăciunii mai degrabă vinovaţi decât iubiţi de Dumnezeu. Copiii au nevoie să fie învăţaţi să utilizeze cuvinte simple, rostite clar și inteligibil pentru a le crea confort și a considera rugăciunea o practică atractivă. Uneori se poate folosi și un cântec ca rugăciune.
Când să se roage un copil?
Oricând, oriunde. Pe lângă momentele bine stabilite din cadrul familiei sau din viaţa bisericii, copiii au nevoie să înţeleagă că pot veni la Dumnezeu în absolut orice circumstanţă.
Ca părinţi, ar trebui să cultivăm mai mult rugăciunile spontane, în faţa copiilor, rugăciuni de genul „Doamne, ajută-mă!” sau pe cele de pe drumul către școală (pentru testul la matematică), la semafor (pentru șoferul nervos), la rând la benzinărie (pentru căţelul șchiop), după ce am citit o poveste (pentru copiii săraci), când am văzut un fluture pe o floare („Mulţumesc, Doamne!”), când privim curcubeul („Ce minunat ești!”), când suntem nervoși („Ajută-mă să tac!”), pe scaunul de la stomatolog („Te rog, sa nu mă doară!”). Un copil de 4 ani ai căror părinţi l-au încurajat în rugăciuni personale, aflat pentru prima dată pe o pârtie de schi, a spus doar „Doamne, fii cu mine!”, apoi și-a dat drumul încrezător până la final. Prin practicarea rugăciunii în diverse momente ale zilei, copiii vor căpăta încredere în Dumnezeu și vor avea lejeritate și confort în relaţia cu El.
Rugăciunea este comunicarea cu Dumnezeu, iar Iisus a spus: „Lăsaţi copilașii să vină la Mine!” Supărările zilnice asaltează calea celor mici și mari. Cei care vor trăi răbdători, iubitori, veseli trebuie să se roage. Cum altfel să ne dorim să crească copiii noștri?
