Astăzi, trăim cea mai bună viaţă din istoria recentă. Sau, cel puţin, cea mai lungă. Inevitabil, valoarea pe care o acordăm vieţii, și respetiv morţii, s-a schimbat și ea. În urma acestei schimbări, s-au născut politici publice care ridică probleme de etică și morală pe măsura gândirii noastre postmoderniste și relativiste.

A trecut un an de când statul California a legalizat eutanasia asistată, o decizie destul de rară și în cotinuare controversată în SUA (doar cinci state permit asta). Recent, oficialităţile au publicat un studiu despre cum au decurs primele șase luni de la decizie, urmând ca un studiu complet să fie publicat ulterior. Promotorii eutanasiei asistate s-ar declarat mulţumiţi de rezultate, spunând că legea este eficientă. Iată ce înseamnă asta exact.

Șase luni și 250 de candidaţi

De pe data de 9 iunie 2016, de când legea a intrat în vigoare, și până pe 31 decembrie 2016, mai mult de 250 de persoane și-au început procesul de finalizare a vieţii. Acesta presupune mai multe etape. Pacienţii trebuie să depună cel puţin două cereri pentru medicamentaţia respectivă, la cel puţin 15 zile distanţă. Fiecare cerere trebuie semnată în compania a doi martori. Astfel, pacientul are timp să se răzgândească și este practic forţat să ia decizia de mai multe ori. Mai departe, un medic trebuie să consulte pacientul și să verifice că într-adevăr suferă de o boală terminală și că este probabil să moară în termen de șase luni și totodată să determine că este competent mental. Apoi, constatările primului medic trebuie verificate de un al doilea medic, care nu are legătură cu primul. Odată ce aceste obstacole sunt trecute, pacientul trebuie să găsească un medic care este dispus să îi prescrie medicamentul respectiv. Apoi, el va decide singur când și dacă să cumpere medicamentul și să îl administreze. Statul a interzis administrarea medicamentului de altcineva decât de pacient. Așa cum este formulată legea, pare să favorizeze viaţa și să menţină implicarea altor persoane la minim, oferind totodată ceea ce se numește o „moarte demnă” celor care poate s-ar fi sinucis în moduri mai traumatice.

Dintre cele 250 de persoane, 191 au primit reţete scrise de 173 medici diferiţi. Dintre cei 191 vizaţi, 111 și-au administrat medicamentele și au murit. Alţi 21 au murit din cauze naturale înainte să apuce să ia medicamentele. Raportul precizează că nu este clar ce s-a întâmplat cu ceilalţi 59. Media de vârstă a celor care au decedat este de 73 de ani. Cei mai mulţi dintre ei sufereau de cancer, iar 20% de boli neuromusculare, precum Parkinson sau sindromul Lou Gehrig. Cei mai puţini sufereau de boli de inimă, de plămâni sau de alte boli nespecifice. Majoritatea erau caucazieni cu studii superioare. Puţin mai mult de jumătate erau femei. Rezultatele sunt asemănătoare stasticilor din statul Oregon, unde majoritatea pacienţilor au fost caucazieni cu vârste peste 65 de ani, bolnavi de cancer terminal, și asta deși statul californian este mult mai divers din punct de vedere al raselor decât Oregon, scrie Washington Post. 

Grupul de advocacy care conduce lobbyul pentru eutanasia asistată, Compassion and Choices, apreciază că pentru tot anul ar putea fi vorba de peste 500 de persoane care și-au pus capăt zilelor prin această metodă. Grupul apreciază rezultatele raportului drept „vești bune”, care arată că legea este funcţională și capabilă să ofere confort psihic californienilor care vor să facă asta într-un mod în care să se poată bucura de pace și liniște. Legea a fost votată anul trecut într-o sesiune specială, după o campanie de awareness a cazurilor mai multor persoane pe moarte care își doreau ajutor pentru a pune capăt suferinţei și vieţii, printre care și cazul foarte mediatizat al lui Brittany Maynard, o tânără de 29 de ani cu cancer neuronal terminal, care până la urmă s-a mutat în Oregon în 2014, pentru a avea acces la medicamentaţia prin care să își pună capăt zilelor.

O coaliţie formată din The Life Legal Defense Foundation, American Academy of Medical Ethics și un grup de medici au acţionat legea în justiţie, procesul fiind pe rol. Criticii legii spun că nu este etic din partea unui medic să grăbească moartea pacientului și avertizează că este aproape imposibil de determinat dacă nu cumva reţeta nu este prescrisă cuiva care suferă de depresie sau care este forţat de anumite circumstanţe. „Este cu adevărat tragic că doctorii se gândesc acum că cel mai bine își pot ajuta pacienţii dacă le dau un pumn de barbiturice și se uită în altă parte”, spune Alexandra Snyder, avocat al Life Legal Defense Foundation. Însă sunt medici care au altă părere. Dr. Bob Uslander, fost medic de urgenţă care și-a început propria clinică de îngrijire paliativă, spune că telefonul nu i s-a oprit din sunat de când legea a intrat în vigoare. Deși este ceva legal, mulţi medici refuză să se implice în astfel de cazuri, motiv pentru care Uslander a eliberat singur 30 de reţete pentru pacienţi din tot statul. Mulţi dintre ei fuseseră refuzaţi de alţi medici. „Pentru mine este unul dintre cele mai satisfăcătoare lucruri pe care le-am făcut în medicină și în viaţă – să fii capabil să ajuţi pe cineva să găsească pace și vindecare la capătul vieţii.” 

Dar oare în loc să îi ajute să moară, nu ar fi mai bine ca medicii să fie antrenaţi să ofere îngrijire paliativă mai bună, se întreabă cei care critică legea. Acest domeniu include o varietate de servicii, de la medicamente pentru alinarea durerii, la consiliere psihologică și spirituală, toate destinate să ușureze suferinţa fizică și psihică a pacienţilor terminali. Directorul Alliance of Catholic Health Care spune că o îngrijire paliativă de calitate are un impact mare asupra pacienţilor: „Dacă un pacient cere să fie eutanasiat, în primul rând stafful nostru este antrenat să lucreze cu familia respectivului pentru a găsi un plan de îngrijire care să ţintească problemele care duc la acea solicitare. Pentru marea majoritatea a pacienţilor pe care i-am tratat, odată ce este acordată această îngrijire, ei nu mai doresc să continue cu planul iniţial, de eutanasie asistată.” Uslander nu dispută nici el această afirmaţie. 80% dintre pacienţii pe care îi tratează în clinica sa se pot bucura de viaţă până la o moarte naturală. Dar unele boli sunt atât de devastatoare, încât nicio îngijire paliativă nu le poate alina, iar pacienţii nu își doresc altceva decât sfârșitul, spune el. Însă, în experienţa sa, nu durerea fizică este cea care îi împinge pe oameni spre dorinţa de moarte, ci incapacitatea de a face activităţile de care se bucurau altă dată. Iar cu asta, Uslander pune degetul pe rana societăţii de astăzi. „Oamenii nu vor să trăiască până la o vârstă anume, ci vor să se bucure de o anumită calitate a vieţii”, spune și cardiologul Eric Topol. 

Cum ne raportăm azi la viaţă și la moarte

În Roma Antică, cetăţeanul de rând trăia în medie până la 24 de ani, iar o treime dintre copii mureau înainte să împlinească un an, scrie Peter Nowak în cartea sa Humans 3.0: The Upgrading of the Species. O mie de ani mai târziu, speranţa de viaţă era aproximativ aceeași. În anul 1820, media de viaţă pentru americani era de 39 de ani. Chiar și acum 100 de ani, la începutul secolului al XX-lea, speranţa de viaţă era de maxim 40 de ani. În România, speranţa de viaţă la naștere în 1900 era de doar 36,4 ani. Deodată, într-o sută de ani, speranţa de viaţă pe glob s-a dublat și continuă să crească. Până în 2030, speranţa medie de viaţă va crește, depășind chiar 90 de ani în unele ţări, relatează Reuters, citând un studiu internaţional de amploare, care acoperă 35 de state dezvoltate și emergente. O cercetare și mai recentă, publicată în jurnalul Nature, spune că longevitatea maximă stabilită până acum în jurul vârstei de 114 ani, 9 ani ne-ar putea întrece așteptările, ba chiar s-ar putea să nu existe nicio limită superioară pentru ea. Este o concluzie disputată, dar ne hrănește iluzia că, dacă am putea cumva să ne îngrijim destul de bine corpurile, mai ales cu ajutorul tehnologiei, atunci moartea ar fi ceva anormal.

„Noi percem moartea într-un stil nou”, spune autorea cărţilor cu vampiri comentatori ai tranformărilor sociale și tehnologice Anne Rice. „În loc să o luăm ca pe un dat, oamenii pe care îi știu o văd ca pe o catastrofă personală. Primesc emailuri de la persoane care sunt efectiv surprinse că cineva a murit. O consideră o nedreptate. Și le înţeleg sentimentele, dar totodată această perspetivă asupra morţii este nouă. În anii 1900, nimeni nu ar fi văzut moartea ca pe o catastrofă personală. Ar fi fost îndureraţi, ar fi ţinut doliu, dar ei vedeau moartea peste tot în jurul lor”, spune ea. În economie, un bun este cu atât mai valoros cu cât este mai rar. Viaţa umană, măsurată în ani petrecuţi pe pământ, funcţionează la fel și nu prea, spune Nowak. Dacă ne așteptăm să avem o viaţă lungă, s-ar putea să ne valorificăm prea mult anii individuali și să îi pierdem în tot felul de activităţi care nu au prea mult sens, doar ne fac plăcere. Însă, totodată, dacă trăim mai mult, valoarea pe care ajungem să o avem pentru alţi oameni, prieteni și familie tinde să crească. Din acest motiv și moartea este percepută tot mai puternic ca o catastrofă și o nedreptate. Problema și mai mare este că toţi avem acest bun când suntem în viaţă, dar nu pentru toţi are aceeași valoare. Spre deosebire de bunuri materiale, viaţa nu are o valoare transferabilă. Nu este ca aurul sau ca ţiţeiul. Viaţa mea s-ar putea să nu conteze atât de mult pentru mine, cât contează pentru cei de lângă mine, cum este cazul multor pacienţi terminali. De ce nu mai contează? Aici intervine calitatea. Cât timp viaţa mea are calitatea dorită, atunci are și valoare, poate chiar o valoare mai mare decât îi acordă cei din jur. Când calitatea s-a dus, viaţa mea continuă să aibă o valoare inerentă pentru cei din jur doar pentru faptul că există, dar pentru mine nu mai are. Comentând personajele lui Anne Rice, Nowak observă că vârsta le afectează în feluri diferite, unele devin înţelepte și mulţumite cu ce le oferă viaţa, iar altele devin egoiste și orgolioase. „Pe care cale vom merge noi pe măsură ce ne îndreptăm spre imortalitate?” se întreabă Nowak.

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.