În 2009, existau 1,6 miliarde de păsări sălbatice în Europa. În același an, Europa a crescut 1,9 miliarde de găini pentru consum. Anul 2018 marchează primul an în care populaţia de porci din Spania a întrecut populaţia de oameni, cu 3,5 milioane. În ultimii 50 de ani, la nivel global, cantitatea medie de carne pe care o consumăm anual aproape că s-a dublat. Până în 2030, alimentaţia unui chinez ar putea conţine peste 90 de kilograme de carne consumate anual. Toate aceste numere înseamnă miliarde peste miliarde de animale crescute anual direct pe linia de producţie pentru a ajunge la noi în farfurie. Când va fi destul?

Dacă nu ne controlăm apetenţa pentru carne, niciodată. După cum am scris deja în alt articol despre nesustenabilitatea consumului de carne, problema principală nu este atât creșterea populaţiei, ci faptul că aceasta este întrecută de creșterea ritmului în care ne consumăm resursele. Nu ar trebui să ne facem griji pentru faptul că resursele nu au cum să facă faţă unei planete de 13 miliarde de oameni, cât trebuie să ne facem griji că nu ar putea face faţă nici unei planete de 8 miliarde, dar cu un apetit rapace. Iar, după cum a scris Carmen Lăiu într-un articol de luna aceasta, apetitul nu este pentru frunzele verzi, conopidă sau fasole, ci pentru carne. Iar aici, povestea Chinei este fascinantă.

În doar 30 de ani, consumul de carne a crescut de șapte ori în China, în condiţiile în care creșterea populaţiei a fost strict monitorizată. Creșterea se datorează dezvoltării tehnologice, industriale și economice a ţării, care a mutat o mare parte din clasa inferioară în clasa de mijloc, iar pe oameni, din sate spre orașe. La fel ca bunicii noștri, care tăiau o găină duminica, și bunicii tinerilor chinezi de astăzi aveau o alimentaţie săracă în carne. De aceea, pentru mulţi chinezi care trăiesc astăzi la oraș, „a avea carne la prânz sau la cină în oricare zi și în orice cantitate doresc e un vis de plenitudine alimentară care se concretizează cu fiecare bucăţică rumenă de carne de la capătul beţișoarelor tradiţionale,” scrie Carmen. Așa se face că, în trei decenii și jumătate, cu o creștere a populaţiei controlată, consumul de carne al unui chinez a crescut de la 13,5 kg de carne pe an la 63,5 kg. Imaginaţi-vă la ce consum total se va ajunge peste alţi 30 de ani, în condiţiile în care tranziţia de la sat la oraș este tot mai accentuată, iar guvernul a renunţat între timp la politica copilului unic. China deja produce jumătate din carnea de porc și un sfert din carnea de pui din lume și mai și importă din ţări ca Africa de Sud, Irlanda sau Namibia.

Nu doar o problemă de mediu

De cele mai multe ori vorbim despre consecinţele apetitului nostru pentru carne în termenii impactului asupra mediului. În articolul Azi mâncăm, mâine murim puteţi citi în detaliu despre costul real al consumului de carne, de la impactul asupra solului la consumarea și poluarea apei, la poluarea aerului, folosirea excesivă a antibioticelor etc. Creșterea animalelor de fermă este o industrie responsabilă pentru 24% din emisia de gaze cu efect de seră, conform EPA (Agenţia Americană pentru Protecţia Mediului). Prin comparaţie, sectorul transporturilor este responsabil pentru 14%. Cei 50 de milioane de porci crescuţi în fermele din Spania consumă mai multă apă decât consumă Zaragoza, Sevilla și Alicante la un loc. Aceasta este o problemă pentru o ţară care este frecvent afectată de secetă. Cu toate acestea, cererea crește, și un kilogram de jamón ibérico de bellota se vinde cu tot mai multe sute de euro.

Deja știm cât de mult bine am face dacă am renunţa la consumul de carne. Calculele sunt făcute și publicate. Cercetătorii de la Universitatea Oxford spun că înjumătăţirea consumului de carne ar reduce amprenta de carbon cu mai mult de 35%, rezumarea la pește ar însemna o reducere cu aproape 50%, iar trecerea la o alimentaţie vegană ar face o diferenţă de peste 60 de procente. De asemenea, știm că ne-am face un favor personal dacă am trece pe o alimentaţie bogată în legume, fructe și fibre, cu un aport moderat de carne slabă, atent selecţionată din surse unde animalele sunt crescute liber și hrănite organic. Iar dacă am face asta și am reduce consumul de carne în acord cu recomandările ghidurilor de sănătate emise de organismele medicale, cantitatea de emisii provenite din alimentaţie s-ar putea reduce cu o treime.

Este lesne de concluzionat că, pentru cei care își permit o alimentaţie bogată în carne, nu lipsa informaţiilor despre impactul acelei alimentaţii asupra sănătăţii și mediului este problema. Și este totodată lesne de observat că de prea puţine ori dezbaterile pe această temă se opresc asupra impactului pe care o asemenea alimentaţie îl are asupra animalelor în sine. Ignorăm ceea ce istoricul și autorul Yuval Noah Harari numește „una dintre cele mai mari crime ale istoriei”.

Cine răspunde problemelor etice?

Zeci de miliarde de fiinţe conștiente, fiecare cu emoţii și senzaţii complexe, se nasc, trăiesc și mor pe o linie de producţie. Soarta acestor animale din fermele industrializate este, în opinia lui Harari, cea mai presantă problemă de etică a zilelor noastre. Istoricul spune că istoria umanităţii este deopotrivă o istorie a decimării celorlalte specii de pe Pământ, în mod special a animalelor mari și mijlocii. Revoluţia agriculturii, care a introdus în peisaj animalul domestic, a pregătit drumul pentru un nou tipar de teroare, invizibil la început, când omul reușise să domesticească doar vreo 20 de soiuri de animale și păsări, infinit mai puţine faţă de cele care au rămas sălbatice. Însă, cu trecerea timpului, această „nouă formă de viaţă a devenit norma. Astăzi, mai mult de 90% dintre animalele mari (care au cel puţin câteva kilograme) sunt domestice”, scrie Harari.

Iar, odată ce medicina modernă a descifrat secretele virusurilor și ale antibioticelor, oamenii s-au simţit liberi să supună animalele domesticite la condiţii de trai extreme. Cu ajutorul medicamentelor, al hormonilor, al pesticidelor, al sistemelor de aer condiţionat și adăpătorilor automate, astăzi este posibil să înghesui zeci de mii de găini și să produci carne și ouă cu o eficienţă nemaiîntâlnită. În ziua de azi deci, majoritatea mamiferelor mari trăiesc în ferme industrializate. Lumea este împărţită între 40.000 de lei și 1 miliard de porci, între 500.000 de elefanţi și 1,5 miliarde de vaci, între 50 de milioane de pinguini și 20 de miliarde de găini. Și, cumva, ne găsim justificare să ne pese doar de unele, în timp ce pe celelalte le omorâm sistematic.

Iar asta fiindcă ne gândim că, dacă ar fi în libertate, leul oricum ar omorî vaca, deci în final care ar fi diferenţa? Acest soi de gândire care pur și simplu face abstracţie de faptul că ce este mai rău la fermele industriale nu este finalul, ci felul în care aceste animale sunt obligate să trăiască, ascunde de fapt încăpăţânarea noastră în a recunoaște că și aceste animale au capacitatea de a nutri așteptări și de a se bucura de împlinirea lor la fel ca cel mai bun prieten al omului, de exemplu, câinele. Dacă ar fi să facem un test al ipocriziei, asiaticii ar ieși cei mai corecţi, din moment ce ei mănâncă și câini, pe când, pe noi, acest obicei ne oripilează în același timp în care ne încântă ideea unui burger de vită. Probabil că mulţi dintre noi nu știu că viţeii au nu doar capacitatea de a învăţa, ci și de a se bucura că au învăţat. Au demonstrat-o cercetătorii de la Universitatea Cambridge. Probabil nu știaţi nici că oile posedă o memorie vizuală deosebită şi au capacitatea de a recunoaște chipurile umane din fotografii, iar caprele nu doar că sunt capabile să facă distincţie între expresiile umane, dar și preferă să interacţioneze cu feţele fericite.

Și dacă am vrea să facem abstracţie de aceste lucruri, tot ar trebui să recunoaștem că viaţa în fermele industrializate ignoră complet nevoile emoţionale și sociale de bază ale animalelor. În sălbăticie, pentru a se reproduce și pentru a supravieţui, animalele trebuie să înveţe să comunice și să colaboreze. Majoritar, asta se întâmplă prin joacă și prin alipirea de mamă. „Ce se întâmplă acum când fermierii iau viţica, o separă de mamă, o pun într-o cușcă mică, o vaccinează împotriva bolilor, îi dau mâncare și apă, iar apoi o inseminează artificial?” se întreabă Harari. Deodată, viţica nu mai are nevoie să se joace și să stea pe lângă mama ei pentru a supravieţui și a se reproduce. Toate nevoile ei de bază sunt acoperite de oameni. Dar, realist vorbind, puiul tot simte o nevoie puternică de a fi cu mama ei și de a se juca cu ceilalţi pui, iar, dacă aceste nevoi nu sunt îndeplinite, este evident că animalul suferă, conchide Harari.

Ceva inerent rău

Aceste animale știu ce este frica, simt durerea și singurătatea. Deopotrivă pot suferi sau pot fi fericite. Ironic este că știm asta fiindcă știinţa tot mai avansată o demonstrează, dar noi folosim avansurile știinţifice și tehnologice pentru a manipula aceste vieţi să ne slujească cât mai bine. Nu este o particularitate care ţine de ţară, educaţie, dezvoltare tehnologică, cultură. Este ceva ce facem ca specie și este ceva în care am devenit experţi. Atât de buni, încât filozoful Peter Singer punea pariu încă de acum 40 de ani că fermele industrializate sunt responsabile pentru mai multă durere și nenorocire decât toate războaiele din istorie puse la un loc. Poate că este o exagerare, dar subliniază faptul că este ceva inerent rău și greșit în felul în care abuzăm de alte vieţi doar pentru că putem.

Nu acum foarte mult timp, femeile nu aveau drepturi pentru că erau considerate inferioare în inteligenţă bărbaţilor. Era anul 1792 când a fost publicată lucrarea Revendicarea drepturilor fiarelor, un răspuns satiric la o lucrare semnată de Mary Wollstonecraft, Revendicarea drepturilor femeilor. Ce ar fi urmat dacă femeilor li s-ar fi acordat drepturi? Drepturi pentru negri? Drepturi pentru animale? Ce idei absurde… A trecut ceva timp din 1792. Astăzi ne dăm seama că sexismul și rasismul au fost folosite pentru a subjuga dorinţele și libertăţile altor persoane propriilor interese, de a le transforma în bunuri și obiecte și a le folosi chiar și pentru negoţ. Conform lui Singer, specisismul (discriminarea de specie) este un rău moral comparabil cu rasismul și sexismul.

Egal nu este. Bărbatul și femeia ar trebui iubiţi la fel fiindcă împărtășesc în mod egal natura umană, ambii sunt „la fel de oameni”. La fel, toate rasele variate ale umanităţii ar trebui iubite în mod egal. Egalitatea în natură face condamnabile rasismul și sexismul. De cealaltă parte, omul este o fiinţă morală superioară animalului. Pentru unii, diferenţa de natură face ca abuzul să nu mai fie condamnabil. Însă acest lucru nu e adevărat în orice condiţii. Nimeni nu crede că este corect sau permisibil să dai foc unei pisici doar așa. Dar când există o justificare suficient de bună, devine OK să cauzezi suferinţă unui animal. Și atunci ce înseamnă justificare destul de bună? Dacă ești singur pe o insulă pustie și poţi să îţi salvezi viaţa prinzând un fazan, cine te va condamna? Dar dacă ești singur acasă, te-ai plictisit și îţi comanzi niște aripioare picante cu sos? Superioritatea morală pe care o invocăm ar trebui să ne ajute să discernem că filozofăm foarte mult pentru a uita că astăzi 99% din populaţie are probleme cu poftele și chefurile, nu cu supravieţuirea.