O carte de 516 pagini[1], scrisă în latină, în mai puţin de un an, de un francez de 26 de ani. Publicată în Elveţia și dedicată regelui său francez, de care fugea. Este vorba despre cea mai semnificativă lucrare teologică a Reformei.
Semiluna otomană fluturând pe zidurile Constantinopolului, ameninţarea molimelor devastatoare, criza de autoritate și credibilitate a Bisericii, întoarcerea către Biblie, invenţia lui Gutenberg, nașterea protestantismului erau elementele de fond în peisajul secolelor XV-XVI.
Acesta a fost timpul când s-a născut la Noyon, în 1509, francezul Jean Calvin. Trimis de tatăl său la Universitatea din Paris încă de la 12 ani, a studiat filosofie și drept. A învăţat latină, greacă și ebraică, s-a familiarizat cu retorica și logica. La acest profil umanist s-a adăugat influenţa lui Erasmus și a lui Luther. Persecuţia din Franţa l-a determinat să fugă, cu intenţia de a-și dedica restul vieţii studiului și scrisului. Viitorul i-a fost mult mai zbuciumat decât își dorea.
O cetate, un destin
Dacă în 1536, Calvin nu a văzut în Geneva decât un loc de popas pentru o noapte, Geneva a văzut, prin ochii lui Guillaume Farel, în autorul Institutelor creștine un lider spiritual de care cauza Reformei – primită aici din raţiuni mai mult politice – avea nevoie. Datorită lui Farel, Calvin și-a legat destinul de Geneva pentru totdeauna. Lucrarea lui a fost întreruptă doar între 1538 și 1541, când a fost expulzat în urma ciocnirilor dintre el și conciliul orașului.
Expulzarea lui Calvin din Geneva a părut că redeschide ușa catolicismului. Primind un apel scris din partea unui reputat cardinal, conciliul Genevei l-a rugat tot pe expulzatul Calvin să răspundă. Reacţia lui: „Deși pentru moment sunt eliberat din sarcina Bisericii din Geneva, aceasta nu mă împiedică să o îmbrăţișez cu o afecţiune paternă –Dumnezeu, când mi-a încredinţat-o, m-a legat să-i fiu veșnic credincios.“ Nici nu bănuia cât de adevărate erau aceste cuvinte. Răspunsul lui Calvin la scrisoarea cardinalului a demontat ultima încercare catolică de a recuceri Geneva.
După întoarcerea la Geneva, cu o susţinere crescândă, dar nu fără rezistenţă, Calvin a urmărit perseverent implementarea sistemului său civic-religios „teocratic“. Pe lângă reformele făcute în organizarea și cultul bisericii, Calvin a ţinut peste 4.000 de predici (cca 170 pe an). În timpul săptămânii, dis-de-dimineaţă, predica din Vechiul Testament, duminica dimineaţa din Noul Testament, iar după-amiaza, din Psalmi. În ultimul an de viaţă, a predicat chiar bolnav, fiind adus pe braţe la amvon. Pe patul de moarte, a menţionat predicile sale înaintea scrierilor.
Capodopera teologiei reformate
O capodoperă a clasicismului francez, Institutele lui Calvin sunt un amestec complex de demonstraţie, afirmaţie și apologetică. Fără a se limita la textul biblic, Calvin a îmbogăţit această lucrare, folosindu-se de cunoașterea lucrărilor filosofiei clasice, de părinţii bisericești precum și de mijloacele retorice. Retoricianul Calvin voia să fie „fierbinte, nu rece“[2] – căutând impactul maxim al discursului său. Institutele sale îi vizau atât pe teologi și pe viitorii pastori, cât și pe laicii dornici de o lărgire a cunoașterii.
Impactul lui Calvin
Lucrarea lui Calvin a fost mult mai cuprinzătoare decât activitatea reformatoare din Geneva: a scris comentarii pentru 56 de cărţi biblice, a corespondat cu mulţi lideri protestanţi, urmărind situaţia din Europa și Anglia. Se spune că era mai bine informat decât unii dintre monarhii vremii.[3]
Viziunea specială a lui Calvin pentru educaţie a fost transpusă în fapt prin scrierile sale, dar mai ales prin înfiinţarea Academiei din Geneva, în 1559. Prin acestea arborele calvinismului a prins rădăcini adânci și și-a întins umbra până departe în spaţiu și timp.
Considerată de John Knox drept „cea mai desăvârșită școală de pe pământ a lui Christos, din zilele apostolilor“[4]– academia a atras studenţi entuziaști din toată Europa. Prin Knox și alţii ca el, seminţele calvinismului au ajuns în Scoţia, Franţa, Ţările de Jos sau Ungaria. Mai târziu, au trecut oceanul, în America, Calvin fiind recunoscut și ca unul dintre părinţii puritanismului. Calvinismul trăiește și astăzi în moștenirea bisericilor reformate, incluzându-i pe prezbiterieni, Biserica Reformată Olandeză și Germană, dar și pe mulţi baptiști și congregaţionaliști. Rezistenţa lui faţă de exercitarea puterii arbitrare de către monarhi poate fi considerată un factor-cheie în dezvoltarea guvernelor moderne constituţionale.
Slăvit de unii, hulit de alţii, Calvin a fost și este fără îndoială una dintre cele mai controversate personalităţi ale istoriei. Respectat chiar de papi, el însuși a fost numit ironic „papa protestanţilor“ (Voltaire) sau „crudul și neopritul dictator din Geneva“ (Oxford Dictionary of the Christian Church). Criticile aduse vizează îndeosebi teologia „dublei predestinaţii“ și sistemul „teocratic“ pe care Calvin s-a luptat să îl impună în Geneva – cu consecinţele implicite în ignorarea libertăţii de conștiinţă, în relaţia controversată dintre biserică și stat sau arderea pe rug a lui Servetus.
Medieval și modern, în căutarea echilibrului și intransigent, uneori nesigur de chemarea sa și totuși perseverând să se impună, Calvin însuși a fost un paradox, unii identificând în el „doi Calvini coexistând incomod în același personaj istoric“. Aparent tocmai această perpetuă pendulare interioară „explică succesul [calvinismului] în timpul său și durabilitatea lui în condiţiile destul de diferite ale secolelor următoare“.[5]
