„Privatizare” este un cuvânt care i-a urmărit pe românii evadaţi din comunism mai întâi ca o promisiune, apoi ca un blestem. Curios, se pare că asistăm la un fenomen similar și într-un univers mai restrâns, cel al vieţii noastre spirituale. Un fenomen care se vede, de departe, drept cea mai mare mutaţie spirituală a ultimului sfert de secol.

Peisajul religios mondial a intrat într-o nouă eră. Persoanele neafiliate religios (atei, agnostici şi cei care declară că nu aparţin niciunei forme de religie organizată) alcătuiesc astăzi al treilea cel mai numeros grup din lume, după creştini şi musulmani, potrivit unui sondaj de opinie condus de Pew Forum on Religion and Public Life şi dat publicităţii în anul 2012. Asemenea unui atac de cord fatal, care este urmarea mai multor atacuri minore, schimbarea aceasta radicală nu s-a produs în urma unui seism cu impact internaţional, ci este, mai degrabă, rezultatul unor microseisme, care au zguduit viaţa mai multor indivizi decât am fi putut intui, însă în moduri mai asemănătoare decât am avea impresia.

Deziluzia cu privire la integritate

Fiii lui Eli erau preoţi ai Domnului, dar nu Îl cunoşteau pe Domnul[1]. Ei respectau religia, erau salariaţii respectivei forme a religiei, dar nu Îl cunoșteau pe Acela despre care mărturisea religia lor. Viaţa lor era martoră vie a tragediei pe care o trăiau oamenii lui Dumnezeu care nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu. „…Se culcau cu femeile care slujeau afară, la ușa cortului întâlnirii”[2] și înfigeau furculiţa sfidător și batjocoritor în jertfă[3].

Nu este nevoie de niciun fel de cercetare specială pentru a constata că o faptă negativă este etichetată diferit, în funcţie de statutul celui care a comis-o. Dacă autorul este cineva care poartă o emblemă religioasă, efectul este mult mai puternic, iar indignarea este însoţită de un șoc. Cum de „adevărul s-a poticnit în piaţa de obște”?[4] Cum de a ajuns lumina să fie întuneric şi totuși să fie percepută ca lumină? „…Cât de mare trebuie să fie întunericul acesta” Se lamentează Iisus[5]. Undeva pe traseu, se pare că s-a rupt legătura dintre spiritualitate și viaţă. Undeva, cumva, sarea și-a pierdut puterea de a săra și acum se găsește aruncată pe drum și călcată în picioare de oameni[6]. Chiar dacă „sarea” și-a pierdut gustul, așteptările oamenilor nu s-au pierdut. Chiar și ateii cer o diferenţă vizibilă între „cel ce slujeşte lui Dumnezeu și cel ce nu-I slujește”[7].

Deziluzia cu privire la integritate face ca generaţia noastră să fie marcată de o aversiune tot mai mare faţă de ideea de religie, deși dorește totuși să rămână spirituală.

Afirmarea credinţei prin negare

Bernard Shaw ne sfătuia să nu îl întrebăm pe vecinul la ce biserică merge, ci să-i observăm viaţa şi apoi vom ști sigur care îi este religia. Cu trecerea timpului însă, asistăm și participăm efectiv la un fenomen dramatic: religia a devenit tot mai vizibilă şi efectele ei tot mai invizibile, până când uneori dispar cu totul. Pavel descrie această clasă de oameni ca „având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”. Apoi îndeamnă: „Depărtează-te de oamenii aceştia”[8], adică îndepărtează-te de acest mod de viaţă. Nu cumva exact asta fac cei care părăsesc bisericile creștine, în care integritatea nu mai este la ea acasă?

Mulţi oameni își construiesc în prezent convingerile religioase identificându-se mai degrabă cu ceea ce nu admiră la practica religioasă, decât cu ceea ce admiră.

Foarte recent, am stat de vorbă cu o mamă care suspina adânc pentru cei trei fii ai ei, acum adulţi realizaţi, care „nu vor să mai vină la biserică”. „Ce fel de viaţă trăiesc copiii tăi?” am întrebat-o. Mi-a spus că sunt oameni ireproșabili, care nu ar fi capabili să facă niciun rău nimănui. După o noapte petrecută într-un grup creștin, unul dintre fiii ei i-a dat telefon: „Mamă, în noaptea asta, în care s-au petrecut multe lucruri de nepovestit, sunt șocat să îţi spun că am fost cel mai creștin din tot grupul acela «creștin».”

O altă mamă, din sudul Californiei, își deplânge fiica pentru același lucru: refuză total să mai vină la biserică. Am întrebat-o dacă fiica ei bârfește sau vorbeşte de rău pe cineva. Am primit un răspuns negativ ferm. „Este angajată în vreun fel de activitate distructivă sau autodistructivă?” Nu, departe de ea așa ceva, se comportă ca un înger. Dar îngerul acesta refuză să vină la biserică, în timp ce trăiește o viaţă care rămâne de dorit pentru mulţi dintre cei care merg acolo unde ea nu mai vine.

Se ivesc cumva zorii unei noi ere a omenirii, era spiritualităţii fără religie? Epoca credinţei fără biserică urmează cumva epocii bisericii fără credinţă?

Răul de preferat

Când religia se erijează în Dumnezeu, rușinea goliciunii ei de Conţinut devine evidentă. Cine caută o explicaţie a prezenţei fărădelegii printre creștini ar face bine să o caute aici, în acest nefericit pustiu al sufletului omenesc definit de forma fără Conţinut a unei credinţe moarte.

Oamenii tind să se dezică de o astfel de formă fără Conţinut, dar să nu uităm, spaţiul are oroare de vid. Este ceea ce Jon Dybdahl numeşte „foame umană de Dumnezeu”. El constată că aceasta este „intensă și universală” și, chiar dacă este „reprimată sau negată, ea strigă tăcut din adâncuri”[9]. Această foame a sufletului nu se rezumă doar la cunoașterea despre Dumnezeu, ci ea dorește să-L cunoască pe Dumnezeu[10]. Astfel apare, ca o alternativă, curentul puternic al celor care doresc Conţinut liber de formă.

Mai mult de două treimi (68%) dintr-un eșantion reprezentativ pentru cei 46 de milioane de neafiliaţi americani declară că au credinţă în Dumnezeu, în timp ce mai mult de o treime se declară religioși în ciuda neafilierii lor, iar una din cinci persoane declară că se roagă zilnic, conform Pew Research Center.

Se spune, pe drept cuvânt, că Occidentul în general a respins creștinismul, dar se constată că nu L-a respins pe Christos. Tot mai mulţi oameni cer să primească botezul creștin, însă nu vor și să fie afiliaţi unei biserici.

Deși nu este obligatoriu, nici universal, alegerea Conţinutului fără formă rămâne răul de preferat al generaţiei noastre. Nu-l descurajaţi! Nici nu îi negaţi valoarea sau sinceritatea!

În derivă

Răul mai mare constă în faptul că o bună parte a generaţiei actuale nu se mai oprește nici la formă, nici la Conţinut. Oamenii consideră că Dumnezeu este la fel de compromis ca religia care pretinde că-L reprezintă, așa cum gândea și Karl Marx. De aceea, ei vor abandona simultan și Conţinutul, și forma, deși nu vor putea abandona „foamea”. Atunci, conduși de „duhuri înșelătoare și de învăţăturile dracilor”[11], se vor cufunda în oferta seducătoare a misticismului, spiritismului și a altor practici distrugătoare pentru ei înșiși și pentru cei din jurul lor.

În articolul „Pe creasta valului metrospiritual”, Ariana Speyer defineşte acest cocktail de „spiritualitate” drept o combinaţie de valori taoiste, budiste şi hinduse, amestecate astfel încât să fie „ușor de digerat şi vandabile”. Mase mari de tineri au fost atrase de promisiunea fără acoperire a unei vieţi spirituale care să satisfacă „foamea”. Ei au sfârşit însă în ţara nimănui, pierzând tot ce au avut și neprimind nimic din ceea ce au sperat. Numărul în creștere al sinuciderilor, al naufragiului moral și social și, nu în ultimul rând, al acţiunilor extremiste, are de-a face cu această ofertă care a luat ochii multora.

Cu puţin timp înainte să scriu acest articol, am vizitat o casă de bătrâni. Le-am vorbit rezidenţilor adunaţi în sala de primire. Cei mai mulţi mărturiseau o religie, dar niciun fel de spiritualitate, care să se manifeste în cunoașterea lui Dumnezeu printr-o experienţă personală. Conceptul le era cu totul străin, iar ideea de cunoaștere personală a lui Dumnezeu, așa de distantă, încât nici nu intra în discuţia noastră. Parcă îi auzeam pe ucenicii lui Ioan: „Nici n-am auzit măcar că a fost dat vreun Duh Sfânt.”[12] Până la urmă, o doamnă ne-a familiarizat cu ceea ce ea considera a fi suprema experienţă spirituală: a cumpărat un kilogram de mere și, după ce le-a dus în camera ei, pe coaja unuia dintre ele, a doua zi dimineaţa, apăruse o pată maro cu chipul Fecioarei Maria și alte forme interpretate ca fiind chipuri de sfinţi. Pe loc, ne spune ea, a început să se închine la acel măr şi apoi l-a predat duhovnicului, care l-a declarat o minune.

E de necrezut, și totuși real, că, după 21 de secole de credinţă creștină, omul nu s-a îndepărtat prea mult de închinarea la pietre cioplite, oase sau lemne lustruite. Ce trebuie subliniat este că, în aceeași măsură în care spaţiul are oroare de vid, nimeni nu va putea să stea vreodată pe un locus neutru în ceea ce privește închinarea la Dumnezeu. Așa ceva nu există. Îndată ce vom părăsi locul unde ar trebui „să ne scoatem încălţămintea din picioare”, vom păși pe terenul fermecat al iluziilor și imaginaţiei, sub influenţa unor duhuri de rătăcire: „Şi atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea lui Satana, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite (la cerere, prin alegere – n.a.) o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.”[13]

Cine a văzut un mort înviind?

În timp ce bisericile creștine istorice sunt în declin, progresul observat în rândul Bisericii Mormone sau al religiei islamice este strâns legat de concepţia acestora cu privire la relaţia dintre spiritualitate și religie, mai exact cu privire la participarea membrilor la viaţa și activităţile religiei lor. „O persoană poate fi spirituală în adevăratul sens al cuvântului”, comenta Naasem Mahdi, vicepreşedinte la nivel naţional al Comunităţii Musulmane Ahmadia, din SUA, „doar atunci când, așa cum înţelegem noi, musulmanii, din Sfântul Coran, Îl iubește pe Dumnezeu şi creaţia Lui, ascultând de poruncile Lui. Când privim la creaţia lui Dumnezeu și o studiem ca să învăţăm despre Dumnezeu, primul lucru care izbește privirea este ordinea, structura, principiile, regulile și legile, alături de frumos şi adevăr. Aceasta este ceea ce religia ne prezintă nouă. Ea aduce structură, frumuseţe şi ordine în vieţile noastre și ne ajută să ne împlinim scopul vieţii pe pământ. A fi spiritual înseamnă neapărat că persoana trebuie să fie religioasă, căci una fără alta aceste două aspecte nu pot exista în adevăratul sens al cuvântului.”

Adevărata religie creștină, așa cum a trăit-o şi a lansat-o Iisus, are de asemenea menirea de a traduce spiritualitatea în viaţa de fiecare zi, cu toate aspectele și manifestările ei personale sau sociale. Aceasta este singura ei funcţie validată de Iisus. Tot ceea ce trece peste aceasta – instituţionalizare, profit, agendă sau interes – toate acestea și multe altele nu vin de la Cel Bun. Asemenea curentului electric, în viziunea christică religia urma să fie vizibilă nu în sine, ci, în exclusivitate, în și prin efectele ei, ca oamenii „să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.”[14]

Fără îndoială, creștinismul nu este lipsit de valori autentice. Nu a fost nicio vreme în care Dumnezeu să fie lipsit de martori credincioși care să poată fi recunoscuţi ca atare. Dar, tragic, în numeroase cazuri, ultima putere de a mai crede s-a stins odată cu ultima poticnire, iar omul stă neputincios și inert chiar și în faţa celor mai puternice evidenţe. Încrederea i-a fost extirpată din suflet. Va mai putea fi ea vreodată renăscută? „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă”, pentru că tot omul este cel ce a distrus-o, dar „la Dumnezeu, toate lucrurile sunt cu putinţă.”[15] Această operă nu poate fi înfăptuită decât prin predarea lui Iisus, pe căi și mijloace pe care numai Duhul Sfânt le poate alege.

Am văzut Duhul lui Christos dându-le viaţă unor oameni morţi spiritual. Te întrebi dacă omul, ateul sau imoralul, care se îndepărtează de Dumnezeu tot mai mult se va mai întoarce vreodată. Cu cât cineva se îndepărtează de Dumnezeu, cu atât mai aproape este de El, și atunci când crede că este cel mai departe, atunci este cel mai aproape, fiindcă Domnul stă pe cercul Pământului și al omenirii şi, pe un cerc, cu cât te depărtezi de Punctul fix cu atât mai aproape ești de El. Această minune nu poate avea loc decât pe Cercul acesta Sfânt și ea are loc chiar acum, pe când citești.