Avem motive să credem că religia creștină a constituit leagănul cultural propice nașterii știinţei moderne.[1] [2] Crearea universului de către un Dumnezeu raţional, inteligent explică de ce universul este atât de inteligibil și deschis investigaţiei noastre știinţifice. Mulţi mari oameni de știinţă din secolele trecute se raportau la activitatea lor știinţifică ca la o regândire a gândurilor lui Dumnezeu[3], însă știinţa ca instituţie respinge astăzi creaţia drept fundament al existenţei.
La începuturile știinţei moderne, în secolele XVII-XX, perspectivele timpurii ale filosofiei știinţei susţineau că o teorie este validă știinţific doar dacă poate fi verificată empiric sau dacă datele empirice susţin calitatea de adevăr a teoriei. În această optică materialistă, cele materiale, fizice, erau considerate a fi reale, însă nu mai putea exista nicio cunoaștere religioasă sau etică dacă această cunoaștere nu era verificată independent, prin intermediul știinţei.[4],[5]
Cu timpul, a devenit evident că știinţa este rareori atât de simplă și tranșantă. Filosofii știinţei au început să recunoască tot mai des că, deși știinţa este o cale eficientă de a descoperi noi principii de funcţionare a fenomenelor naturale, concluziile știinţifice sunt întotdeauna deschise schimbării, ca urmare a noilor descoperiri.[6],[7],[8],[9],[10]. Știinţa este întotdeauna o căutare fascinantă și continuă, dar nu ajunge niciodată la adevărul absolut.
Știinţa încă este percepută ca o activitate raţională importantă, însă astăzi este un fapt recunoscut acela că știinţa este afectată de sociologie, economie și de alţi factori profund umani.[11],[12],[13]. Ca urmare a acestor factori umani, teoriile par uneori mai puternic argumentate decât sunt în realitate. Dacă, la un moment dat, există un consens puternic între oamenii de știinţă privind veracitatea unei anumite teorii, acest consens poate, în unele cazuri, să rezulte de fapt din anumiţi factori filosofici sau sociologici mai mult decât dintr-un corp de evidenţe care demonstrează adevărul teoriei.
De exemplu, consensul știinţific că toate formele de viaţă au rezultat în urma evoluţiei se bazează pe un angajament știinţific comun faţă de o filosofie anti-supranaturală, mai mult decât pe suficienţa dovezilor. În cazul acesta este rezonabil să cerem o reevaluare a dovezilor și crearea unui cadru nou, mai deschis din punct de vedere filosofic, pentru a interpreta dovezile.
Teologia iudeo-creștină face numeroase afirmaţii istorice privind existenţa unor persoane și a unor evenimente care ar trebui să poată fi verificate prin metode empirice.[14] Dacă utilizarea unor concepte biblice în formularea unor ipoteze verificabile poate conduce la o îmbunătăţire a cunoașterii, atunci înseamnă că ea este benefică știinţei. Teologia și știinţa încă sunt, în numeroase aspecte importante, destul de diferite, însă cred că avem motive pentru a propune ca teologia și credinţa să joace un rol legitim în influenţarea știinţei.
Problema răului, manifestat ca durere, este – potrivit lui Laudan –„o problemă empirică prin excelenţă: cum poate cineva să continue să creadă într-o zeitate binevoitoare, omnipotentă, când are în faţă atâta moarte, boală și dezastru natural, care fac toate parte din experienţa noastră cotidiană”[15]? Așa cum vom vedea, soluţia la această problemă este crucială dacă urmărim să justificăm teismul în faţa oamenilor din această epocă știinţifică.
Care ar trebui să fie relaţia dintre știinţă și religie?
Există numeroase căi de a defini tipurile de relaţii posibile între știinţă și religie[16],[17],[18],[19], însă eu am să mă opresc la compararea a trei dintre acestea. Cele trei modele diferă în ceea ce privește perspectiva asupra cunoașterii teologice. În primul model, cunoașterea teologică nu este cunoaștere cu adevărat și nu are voie să influenţeze cunoașterea știinţifică. În al doilea model, cunoașterea teologică și cea știinţifică sunt ambele acceptate, însă sunt complet distincte, separate. Există totuși o ușoară influenţă a teologiei asupra gândirii știinţifice. Al treilea model încurajează integrarea: religia poate și ar trebui să influenţeze cunoașterea știinţifică.
Modelul I: Domenii separate
Știinţa și religia sunt izolate una de cealaltă. Filosofia naturalismului dictează ca știinţa să respingă orice explicaţii care implică supranaturalul în originea formelor de viaţă sau în oricare alt proces. Religia este cel mult o experienţă emoţională și nu este relevantă în subiecte știinţifice. Această abordare integral seculară (naturalismul) pare să fie cea mai apropiată de ceea ce se consideră descrierea „oficială” a știinţei practicate în secolul al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea.
Mergând pe firul modelului naturalist, concluziile sunt că suferinţa și moartea sunt un rezultat firesc al legilor naturii și că nu au niciun alt sens, prin urmare trebuie să renunţăm la căutarea unuia, să ne maturizăm și să ne vedem mai departe de viaţă.
Critica la modelul I. Chiar este știinţa o căutare deschisă după adevăr, care merge oriunde duc dovezile? Sau este un joc ale cărui reguli o definesc și care caută răspunsuri doar până unde îi permit regulile? Pentru mulţi oameni de știinţă, regulile relevante ale studierii originilor sunt definite de naturalism și, chiar dacă viaţa ar fi creată într-adevăr de Dumnezeu, regulile impun ca știinţa să nu poată niciodată să ia în calcul această ipoteză, indiferent ce indică dovezile. Însă, deși știinţa are anumite limite în evaluarea ipotezelor care implică un creator, progresul în biologia moleculară face din ce în ce mai dificilă justificarea excluderii ipotezei că viaţa necesită un inventator inteligent. Ideea trebuie măcar lăsată deschisă pentru o discuţie onestă.[20],[21],[22]
Modelul 2: Domenii comparabile, dar separate
Acest model caută să înţeleagă relaţia dintre știinţă și religie fiindcă amândouă sunt acceptate ca surse de adevăr. Cu toate acestea, religiei nu îi este permis să influenţeze știinţa. Religia și știinţa rămân separate, căutând fiecare adevărul în domeniul ei.
Scrierile lui Peacocke, Polkinghorne, Barbour și Murphy ilustrează ce vreau să spun prin modelul domeniilor similare, dar separate. Toţi cei patru autori cred că Dumnezeu este domnitorul universului și cred că Iisus Hristos este revelarea supremă a lui Dumnezeu dată omenirii. Ei caută să înţeleagă revelaţia lui Dumnezeu și modul în care aceasta ne dă speranţă și ne aduce mântuire.
Ei acceptă totodată întreaga teorie a evoluţiei și a genezei vieţii din materie lipsită de viaţă, așa cum o înţelege știinţa de astăzi. Toţi patru sunt de acord că evoluţia de-a lungul a sute de milioane de ani a fost metoda prin care Dumnezeu a creat lumea, inclusiv evoluţia oamenilor și a primatelor din strămoși comuni (evoluţionism teist). Ei nu acceptă o lectură literală a Genezei[23] și resping ideea că religia are acces la o sursă privilegiată de cunoaștere, precum revelaţia.
Totodată, insistă că știinţa trebuie să funcţioneze în general fără imixtiuni din partea religiei. De aceea, în practică, acceptă naturalismul metodologic în studierea originilor, dar se distanţează de modelul 1, fiindcă spun că adevărul religios este totuși un demers de cercetare valid. Concluziile acestor autori portretizează bine implicaţiile teologice ale evoluţiei teiste.
În sistemul lor de credinţe, grădina Eden, Adam și Eva nu au existat. Nu a existat o cădere în păcat așa cum cred mulţi creștini. Răul, durerea și moartea nu au fost rezultatul păcatului uman, ci o parte naturală din procesul evolutiv, așa cum este văzut astăzi și cum susţine registrul fosil.
Ei susţin că viaţa a apărut prin intermediul legilor naturii și apoi a evoluat luând diferite forme de plante și animale, inclusiv de oameni, prin acţiunea „șansei și a legii”: mutaţia și selecţia naturală. Cum poate această teologie să explice suferinţa, boala, moartea, dezastrele naturale precum cutremurele și inundaţiile (răul natural) și cruzimea, taberele de concentrare și crima (răul moral)? Toţi cei patru autori concluzionează că, dacă Dumnezeu Și-ar fi impus voinţa asupra lumii, natura și omenirea nu ar fi fost libere. Dumnezeu i-ar fi oferit lumii darul libertăţii permiţându-i să se creeze singură, prin acţiunea șansei și a legii – mutaţiei și selecţiei naturale și/sau prin procese desfășurate la nivel microscopic și subatomic.
Incertitudinile în aceste procese au fost cele care i-au permis libertăţii să apară în natură, în general, și în omenire, în mod special. Elementul „șansă” în acest proces a produs nu doar libertatea necesară realizării plenare a potenţialului conștienţei de sine și al conștienţei de Dumnezeu, ci, tot din necesitate, a produs răul natural, care este atât de distructiv, deoarece mutaţiile sunt aleatorii și nu cunosc nevoile organism[24]ului. Libertatea și răul au venit la pachet și „nici chiar Dumnezeu nu le poate separa”.
Critica la modelului 2. Această concepţie are multe consecinţe teologice. Moartea și răul nu ar fi fost rezultatul vreunei acţiuni umane, fiindcă Adam și Eva nu au existat și nici căderea în păcat. Prin urmare, explicaţia clasică referitoare la lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos care ne mântuie de efectele păcatului nu ar fi corectă și durerea ar fi fost un rezultat al metodei de creaţie folosite de Dumnezeu, adică evoluţia. Acești autori explică faptul că Dumnezeu nu ne lasă singuri în suferinţă, ci că suferă alături de noi. Isus atârnând pe cruce era Dumnezeu (dar, pentru unii autori, într-o formă umană) suferind alături de noi.
Cu toate acestea, concluzia că suferinţa este rezultatul natural inevitabil pentru ca Dumnezeu să ne permită să avem libertate depinde în întregime de presupunerea că toată existenţa este rezultatul evoluţiei. Nu este clar dacă știinţa a demonstrat calitatea de adevăr a acestei afirmaţii.[25][26], Pare probabil ca liberul-arbitru al omului să funcţioneze prin intermediul atributelor pe care Dumnezeu le-a construit sub forma unui complex uimitor, așa cum este creierul uman.
Lumea în care există cancer, cutremure, accidente, moarte, copii abuzaţi și Auschwitz nu este „liberă” deloc; e pur și simplu disfuncţională. Dacă evoluţia, cu rezultatul său inevitabil de durere, este modul lui Dumnezeu de a crea, ea este incompatibilă cu viziunea creștină asupra unui Dumnezeu Se preocupă personal de fiecare om. Dacă modelul lor de evoluţie teistă ar fi corect, ar trebui să ne întrebăm de ce Scriptura și „dumnezeul” ei ar trebui să ne intereseze vreun pic. Concluziile la care ajunge acest model al similarităţii separate nu provin din Scriptură, ci sunt impuse Scripturii de o anumită filosofie a știinţei și a religiei.
Ar putea exista creștini sinceri care acceptă evoluţia teistă, dar, dacă îi analizăm cu grijă implicaţiile logice, descoperim că aceasta are un efect distructiv asupra teologiei creștine.
Modelul 3: Interacţiune, acordându-I prioritate în gândirea noastră lui Dumnezeu
Acest model încurajează interacţiunea dintre știinţă și religie pe subiectele unde acestea emit pretenţii suprapuse, ambele fiind acceptate ca surse de cunoaștere despre univers. Comunicarea dintre cele două încurajează o gândire mai profundă în ambele domenii și furnizează un antidot la neglijenţa de ambele părţi. Atât religia, cât și știinţa pot să își facă reciproc sugestii factuale, care pot fi fundamentale pentru o gândire atentă și pentru testarea ipotezelor. Acest model respectă procesul știinţific și, de asemenea, recunoaște adevărul din Scriptură. Există desigur și zone de evitat într-un asemenea efort de integrare, însă acestea ţin de factorul uman, nu sunt probleme religioase și există căi de diminuare a riscului apariţiei lor.[27]
Modelul interacţiunii pe care îl propun se raportează la Scriptură în mod literal într-o măsură mai mare decât modelul 2. În această abordare mai conservatoare a Bibliei, „raţiunea trebuie să recunoască existenţa unei autorităţi superioare ei, iar inima și intelectul trebuie să facă o plecăciune înaintea marelui Eu Sunt”[28]. Evenimentele descrise în Biblie sunt acceptate ca evenimente istorice reale și incluse aici sunt și miracolele și comunicarea propriu-zisă de către Dumnezeu a ideilor și a informaţiilor, cel puţin către unii dintre autorii Bibliei, precum Moise, Daniel, Pavel și Ioan (nu prin inspiraţie verbală, ci prin comunicarea gândurilor).
Acest model pornește de la premisa că știinţa este o căutare deschisă după adevăr și că, dacă dorim să aflăm dacă au existat evenimente unice (supranaturale sau de alt tip) în istoria universului, legi arbitrare precum filosofia naturalismului trebuie lăsate deoparte, astfel ca procesul de căutare să avanseze nestingherit.
Unele afirmaţii despre lume pot fi derivate din textul Scripturii și pot fi testate prin metode știinţifice. În acest proces, știinţa și religia se provoacă una pe cealaltă în domenii în care sunt în conflict, catalizând o gândire mai atentă și o cercetare în ambele domenii, precum și evitarea explicaţiilor superficiale. Procesul știinţific folosit va fi același pe care și alţii îl folosesc și va diferi în privinţa: 1) întrebărilor care sunt adresate; 2) a dovezilor care ar putea capta atenţia cercetătorilor și 3) a gamei de explicaţii de luat în calcul.[29],[30]
Această abordare nu este doar o teorie. Unii dintre noi au recurs la ea chiar ani de zile și au descoperit că funcţionează foarte bine. Avem aici loc doar pentru un singur exemplu scurt: prăbușirea zidurilor Ierihonului. După căderea Ierihonului, așa cum este descrisă în Scriptură, ce a rămas a fost o grămadă de moloz. Dacă am reuși să identificăm astăzi ruinele Ierihonului, am putea studia acea grămadă de dărâmături. Știinţa nu ar putea probabil să stabilească dacă zidurile au căzut din cauza unui cutremur sau din cauza unui impuls divin. Cu toate acestea, înainte de începerea studiului arheologic am putea folosi informaţia biblică pentru a presupune că zidurile au căzut brusc, nu s-au dezintegrat treptat, în timp, după care am putea testa această ipoteză sau predicţie prin metode știinţifice. Acest exemplu este teoretic, însă au fost publicate mai multe exemple concrete de cercetări paleontologice sau geologice care constituie rezultatul unui proces de gândire similar și sunt descrise în lucrarea Beginings, a lui Brand.
Implicaţiile teologice ale modelului integrativ. Această filosofie integrativă a știinţei și religiei produce o explicaţie coerentă și raţională a originii vieţii și a suferinţei. O citire conservatoare a Scripturii va contura existenţa unui conflict cosmic între Dumnezeu și o fiinţă creată, numită Satana. Oamenii au fost creaţi fără păcat, însă cu creierul proiectat de Dumnezeu cu abilitatea de a face alegeri libere. Satana și fiinţele umane au făcut alegerea greșită și păcatul, durerea și moartea întregii rase umane au decurs din această alegere, la pachet cu o multitudine de schimbări în structura geologică a pământului, producând astfel dezastre naturale, ca inundaţiile, cutremurele și furtunile. Răul este rezultatul păcatului, nu este o parte din planul lui Dumnezeu. Aceste concepte teologice nu pot fi studiate de știinţă, dar ele sunt afectate de filosofia cercetătorului cu privire la relaţia dintre religie și știinţă. În ceea ce mă privește, consider că explicaţia coerentă privind durerea care rezultă din modul în care aplic modelul 3 se constituie într-un argument puternic în favoarea acestuia.
Desigur, această filosofie presupune ca oamenii să fi apărut ca urmare a unui eveniment creator ce a precedat formarea lanţurilor de fosile din registrul fosil. Dacă durerea, moartea și hazardul geologic vizibil în cutremure și erupţii vulcanice au constituit rezultatul păcatului uman, atunci înseamnă că oamenii nu aveau cum să evolueze din strămoși din familia primatelor, spre sfârșitul istoriei geologice, ci trebuie să fi fost aduși la existenţă de la bunul început al istoriei vieţii pe acest pământ.
Astfel sunt contestate unele dintre interpretările știinţifice contemporane și se anticipează că un număr semnificativ de fenomene încă sunt de descoperit, mai ales în domenii precum geologia, paleontologia și datarea radiometrică. De asemenea, această viziune acceptă realitatea creaţiei divine și implicarea lui Dumnezeu în istoria pământului. Isus a demonstrat această capacitate atunci când a vindecat sau chiar a înviat oameni, ceea ce presupunea crearea pe loc de ţesut sănătos.
Mulţi oameni de știinţă obiectează puternic la astfel de intervenţii divine care nu urmăresc cursul normal al proceselor naturale. Cu toate acestea, dacă aceste intervenţii chiar au avut loc (iar Scriptura spune, direct sau indirect, că așa a fost), oare ar fi corect ca știinţa să pretindă că ele nu s-au întâmplat? Sau ar fi mai bine ca știinţa să le recunoască? Poate că motivul pentru care Scriptura ne vorbește despre creaţie și potop și pentru care ne oferă mici informaţii despre segmentul de timp pe care aceste evenimente l-au ocupat este tocmai acela că Dumnezeu știa că ne vom împotmoli în interpretarea dovezilor foarte complexe ale trecutului antic, dacă nu vom avea aceste informaţii.
Concluzii
Între religie și filosofia știinţei există o relaţie importantă. Cu toate acestea, o filosofie a știinţei care este incoerentă ne va îndepărta de adevărul biblic, dacă vom fi consecvenţi logic. Dacă nu căutăm să învăţăm din comunicările lui Dumnezeu cu noi și nici nu le lăsăm să ne influenţeze știinţa, atunci știinţa, nu Dumnezeu, are prioritate în gândirea noastră. O filosofie a știinţei corectă facilitează integrarea constructivă a religiei și știinţei, punând în valoare tot ce știm din Scripturi. Putem chiar să utilizăm această cunoștinţă pentru a ne deschide ochii faţă de noi descoperiri știinţifice. Creștinii au o oportunitate în plus de a-L urma pe Dumnezeu în acest proces integrativ și astfel de a demonstra lumii moderne, marcate de scepticism, că religia creștină nu se adresează doar emoţiilor, ci că atinge mintea și o provoacă să ajungă dincolo de simpla perspectivă umană asupra universului, începând să aibă o înţelegere cu adevărat armonioasă asupra originii și destinului său.
