„Una dintre cele mai grave boli pe lumea asta este să nu însemni nimic pentru nimeni.” (Maica Tereza)

Duminică seara, televiziunile și-au întrerupt programul obișnuit pentru a transmite o veste pe cât de tristă, pe atât de neașteptată: cunoscuta jurnalistă Cristina Ţopescu a fost găsită decedată în locuinţa ei. Mai frapantă încă decât vestea morţii ei fulgerătoare era cea legată de distanţa dintre data la care survenise decesul și cea la care a fost descoperită. Cristina Ţopescu nu a mai răspuns la telefon din după-amiaza zilei de 26 decembrie, dar abia pe 12 ianuarie, la orele 22, un echipaj de la poliţie a forţat intrarea în locuinţă, după ce o vecină a sunat la 112 pentru a semnala dispariţia suspectă a celei care îi era, de altfel, și prietenă.

Ecourile unei dispariţii neanunţate

Moartea persoanelor celebre tulbură, mai ales dacă survine la o vârstă „nepotrivită” sau într-un context neobișnuit – cum ar fi singurătatea apăsătoare, pe care o asociem atât de puţin cu statutul de vedetă.

Câteva rânduri postate pe pagina de Facebook de un coleg de breaslă al celebrei jurnaliste comprimă în ele unul dintre motivele consternării publicului: alunecarea imperceptibilă de la celebritate la uitare. „Să ai, la 30 de ani, milioane de spectatori, să te salute lumea pe stradă la 40, să devii activistă civică după 50, să ieși la marșuri și mitinguri cu sute de mii de oameni… Și să mori singură”, nota jurnalistul, concluzionând sălciu că nimeni n-ar trebui să-i invidieze pe cei care au atins celebritatea – „cu o moarte sunt datori și ei, ba chiar, uite, și cu o mare singurătate”.

Despre cât de abisală poate fi singurătatea cuibărită în casa și inima celor care frecventează asiduu efervescenta lume virtuală a scris cu indignare și jurnalistul Costin Ștucan. Cine știe cât de mulţi oameni singuri trăiesc în acest colţ de lume, dacă până și despre o femeie atât de cunoscută, cu mii de prieteni pe reţelele de socializare și cu nenumăraţi cunoscuţi, cu rude apropiate în viaţă, nimeni n-a știut nimic timp de săptămâni – nici măcar în singura perioadă a anului în care oamenii se reunesc, se caută, măcar pentru a-și auzi glasul și a face schimb de urări. „Moartea Cristinei Ţopescu are în ea ceva din moartea omului modern care stă 24 de ore pe zi cu telefonul în mână, (…) însingurându-se cu fiecare postare din mediul virtual”, scrie Ștucan, observând că ne-am pierdut obișnuinţa de a trăi în lumea reală, dar și interesul faţă de cum trăiesc și mor semenii noștri.

De fapt, în timp ce cunoscuţii au ţesut un ghem întreg de explicaţii despre singurătatea Cristinei Ţopescu (într-un registru atât de elastic încât să cuprindă aproape orice opţiune, între depresie și dragostea de solitudine), cea mai puternică emoţie exprimată de cei care au cunoscut-o doar de pe micul ecran a fost indignarea. Oamenii s-au întrebat ce fel de rude, prieteni sau colegi sunt cei care nu se impacientează atunci când o persoană cunoscută sau dragă nu mai este văzută, nu mai răspunde la telefon și nici la mesaje, acum, când tehnologia ne permite să aflăm dintr-o singură privire dacă mesajul nostru a fost sau nu văzut de destinatar.

Adevărul este că singurătatea are mărime universală, deși ne este atât de greu să o mai descifrăm în ceilalţi. Iar pentru că trăim cu ochii pe limbile ceasului și, în orice caz, confiscaţi de cercul nostru strâmt de preocupări, cel mai adesea șuvoaiele de cuvinte ce curg după moartea unui om spun adesea mai multe despre noi – despre alegerile, prejudecăţile, fricile sau poate regretele noastre – decât despre fărâma de viaţă trăită de el. Poate că nu greșim atunci când clocotim de indignare în faţa unei singurătăţi tăioase, doar că ne alegem greșit timpul în care s-o facem și căutăm vinovaţii în direcţia greșită.

Nici în sezonul cadourilor nu se găsesc familii la reducere

Faptul că tratăm relaţiile în cheie minoră și, în consecinţă, am plonjat în cea mai terifiantă singurătate pe care au trăit-o vreodată locuitorii planetei este o realitate care transpare usturător în statistici (despre modul în care singurătatea macină vârstnicii, dar și tinerii europeni, americani și asiatici am scris mai multe în articolul „Dacă jaluzeaua e jos, înseamnă că am murit”).

Poveștile din spatele cifrelor seci sunt însă cele care dau întreaga măsură a singurătăţii în care trăiesc, adesea invizibili, mulţi dintre semenii noștri.

„Are cineva nevoie de o bunică pentru Crăciun? O să aduc chiar și mâncare și cadouri pentru copii! Nu am pe nimeni și lucrul ăsta chiar doare”, a fost anunţul emoţionant pe care o femeie din Tulsa, Oklahoma, l-a postat pe Craigslist, un site web cu secţiuni destinate anunţurilor, dar care găzduiește și forumuri de discuţii.

Probabil ne imaginăm că un astfel de S.O.S. lansat în necunoscut a înduioșat pe cei binecuvântaţi cu familie și pe cei care jonglează cu prea multe relaţii de prietenie ca să le mai poate gestiona satisfăcător pe toate. Până la urmă, așa a și fost, povestea a stârnit valuri de simpatie și răspunsuri pe măsură, dar n-au lipsit și excepţiile.

Unele comentarii au mustit de cinism și de cruzime – unii au spus că postarea nu e decât o farsă ori au suspectat-o pe autoare că este un parazit plecat în căutarea unei familii pe spatele căreia să trăiască. Cineva a sfătuit-o să se sinucidă. Oamenii singuri activează într-un fel bizar temerile și criticile celorlalţi și nu e neobișnuit ca o situaţie care ar suscita în mod obișnuit empatia sau mila să activeze cele mai aspre rechizitorii la adresa celor care n-au fost capabili să-și managerieze mai bine viaţa și relaţiile.

Deși femeia și-a șters postarea, Carson Carlock, un tânăr de 21 de ani, a fost mai rapid: a făcut o captură a anunţului și l-a postat pe Facebook cu hashtagul „findgrandma”. Mișcat de mesajul unei femei atât de singure, Carlock a scris apoi pe Craigslist un mesaj pe care spera că femeia îl va citi. „Pur și simplu vreau să te ajut să găsești o familie. Nu vei fi singură Crăciunul acesta”, a scris tânărul, menţionând că anunţul femeii fusese deja distribuit de mii de ori pe Facebook și rugând-o pe autoarea lui să-l contacteze.

Femeia din Tulsa l-a găsit, într-un final, pe Carlock, după ce posturile locale de televiziune l-au intervievat în legătură cu anunţul neobișnuit pe care acesta l-a salvat și postat pe pagina sa de Facebook. În vârstă de 50 de ani, supravieţuitoare a cancerului, femeia a povestit că relaţiile cu fiica ei se deterioraseră până la punctul în care i s-a interzis să își vadă nepoata, pe care mergea uneori să o privească, dincolo de geamul unui studio de dans. Reacţiile negative stârnite de mesajul ei disperat au șocat-o. „Nu am înţeles de ce oamenii pe care nu-i știu au fost atât de nepoliticoși și de plini de ură. Am fost zdrobită”, a mărturisit ea.

În final, Carrie a primit mai multe invitaţii de Crăciun, și, la rândul ei, a primit mesaje de la alte persoane care erau în căutarea unei familii care să-i accepte în sânul ei de sărbători.

Una dintre persoanele care a invitat-o pe Carrie la ea acasă, Amanda Gayle Vukobrat, o tânără fotografă de 29 de ani, s-a declarat copleșită de magnitudinea unei asemenea singurătăţi: „Nu-mi pot imagina cât de singur trebuie să te simţi ca să apelezi la un forum public pentru a găsi o familie cu care să-ţi petreci sărbătorile. Cine poate întoarce ochii de la acest tip de disperare?”. O întrebare la care am putea răspunde ușor, fără să avem nevoie decât de un dram de onestitate.

Moartea de dinaintea morţii

În cazuri extreme, oamenii mor fără ca nimeni să-și dea seama de dispariţia lor. Și nu e vorba doar de cei găsiţi la câteva zile după moarte, ci de cazurile în care trec luni și ani între deces și descoperirea rămășiţelor unei persoane, fără ca vreun apropiat să o caute în tot acest răstimp.

Britanica Anne Leitrim, o asistentă medicală de 58 de ani, a fost găsită moartă în apartamentul ei din Bournemouth în 2014, la 7 ani după ce murise. Femeia fusese concediată de la locul de muncă, vecinii erau siguri că se mutase, deși două ferestre ale locuinţei sale au rămas deschise, iar descoperirea cadavrului a avut loc, în final, după ce executorii judecătorești au căutat-o pentru neplata facturilor.

Înconjurată de cadouri pe care le ambalase pentru Crăciun (oare pentru cine?) și cu televizorul deschis, Joyce Carol Vincent s-a stins în apartamentul ei în decembrie 2003, din cauze prea puţin elucidate. Avea 38 de ani și pe nimeni care să-i simtă lipsa – abia în ianuarie 2006 au fost descoperite rămășiţele ei, de către executorii judecătorești aduși de facturile neplătite.

Parlamentarul Lynne Featherstone a scris consiliului local, companiilor de utilităţi și asociaţiei de locatari pentru a înţelege cum a fost posibil ca nimeni să nu se fi întrebat de ce facturile nu mai sunt achitate dintr-odată, dar n-a primit răspuns. „Ideea este că Joyce Vincent este moartă, nu a fost vorba de o crimă, și prin urmare, nimănui nu pare să-i pese. Am aflat că era foarte frumoasă, ceea ce din motive eronate face ca povestea să fie mai amară, pentru că întotdeauna credem că oamenii frumoși au totul”, afirmă Featherstone.

Joyce nu fusese doar o fată frumoasă, ci și una inteligentă, ambiţioasă, cu o voce bună, în jurul căreia roiau prietenii, a arătat documentarul Dreams for a Life, care a reușit să reconstituie fragmente ale vieţii tinerei cu foarte mare greutate, ca și cum cineva ar fi șters cu buretele tot trecutul ei și oamenii care au făcut parte din el. Celor care o cunoscuseră li se părea dificil să asocieze imaginea femeii abandonate, care trăia într-o locuinţă socială și renunţase la job cu acea Joyce plină de viaţă, de strălucire și de vise pe care o întâlniseră ei. Foștii prieteni se așteptau ca filmul să pună cap la cap puzzle-ul unei istorii pe care n-o cunoșteau decât în parte. „A murit neglijată. Toţi am iubit-o, dar nu suficient pentru a o opri să moară”, declara unul din prietenii ei.

Până la urmă, acesta ar fi putea fi răspunsul pe care Carol Morley, producătoarea filmului, l-a căutat în acest demers anevoios care a pornit de la o întrebare simplă: cum poate ajunge o femeie de 38 de ani atât de singură încât nimeni să nu fie neliniștit chiar dacă nu dă nici un semn de viaţă ani la rând?

Construiţi altfel?

„Moartea Cristinei Ţopescu oripilează pentru că iese din clișeul ăla vanilat, în care murim cu lumânarea la cap, înconjuraţi de familia lăcrimândă”, explică într-o postare pe facebook o jurnalistă care crede că a înţeles singurătatea în care a trăit și până la urmă a murit fosta vedetă tv. Pentru că suntem diferiţi și avem valori și viziuni diferite asupra vieţii, așa că „Unii oameni aleg singurătatea și și-o asumă. Unii găsesc mai mult sens în relaţia cu un un animal decât în orice altă interacţiune umană. Unii pur și simplu vor să fie lăsaţi în pace”. Iar dacă lucrurile stau astfel, e mai puţin relevant dacă un om e descoperit a doua zi sau a 12-a zi după ce a murit, spune jurnalista.

Adevărul este că știm puţin despre valorile și alegerile altora, mai ales dacă-i urmărim de la distanţe în care orice contur se estompează. Dar în timp ce pot exista excepţii de la (aproape) orice regulă, în general, singurătatea doare, destramă, îmbolnăvește.

Dacă există cohorte de studii care arată că prietenii sunt vitali pentru sănătatea noastră (despre câteva am scris aici), numeroase studii arată că singurătatea mușcă adânc din bunăstarea noastră fizică și psihică.

Singurătatea poate fi la fel de nocivă pentru sănătate ca și fumatul a 15 ţigări pe zi, a constatat un studiu din 2013. De asemenea, singurătatea a fost asociată cu risc crescut de suicid, de dezvoltare a demenţei, precum și cu o imunitate mai slabă și cu probleme cardiovasculare. De fapt, afectarea imunităţii și modificările neuroendocrine sunt mecanismele probabile ale unei realităţi general acceptate în lumea medicală, aceea a declinului fizic și mintal care survine deseori din cauza singurătăţii.

Studiile realizate de psihologul John Cacioppo, de la Universitatea din Chicago, au arătat că singurătatea are modalităţi surprinzătoare de a compromite sănătatea. De exemplu, interferează cu calitatea somnului subiecţilor, crește nivelul hormonilor de stres și pe cel al tensiunii arteriale; în final, pune în mișcare o gamă variată de „procese fiziopatologice care avansează lent”.

Cacioppo spune că un sfert dintre americani nu au nici măcar un singur confident, deși „doi confidenţi probabil le-ar face mai mult bine decât unul”. De fapt, singurătatea cronică crește cu 20% șansele morţii precoce, având același efect ca obezitatea, deși aceasta „nu te face atât de nefericit ca singurătatea”.

În anii în care a studiat efectele singurătăţii, psihologul a descoperit că evitarea singurătăţii nu are de-a face doar cu a „obţine” companie sau prietenie, pentru că nu acesta este modul în care am fost concepuţi. Avem nevoie să primim și să dăruim în egală măsură, pentru că altfel nu ne putem satisface „acel sentiment profund de apartenenţă”.

Morţi singuri versus vieţi însingurate

„Oricine poate muri singur, nu doar însingurat” este titlul unui articol semnat de jurnalista Fay Schopen, care încearcă să deceleze motivele perplexităţii pe care o trăim ori de câte ori auzim despre cineva care a murit fără nimeni alături.

Poate că ceea ce ne fascinează și înspăimântă deopotrivă în faţa unei asemenea vești este posibilitatea ca într-o zi să fie rândul nostru; pentru că „a muri singur, neiubit și fără să-i lipsești cuiva este, cu siguranţa, frica deloc secretă a tuturor”, scrie Schopen.

Dimpotrivă, acest sentiment ne este cumva indus, sugerează psihologul Bella DePaulo, un veritabil apologet al singurătăţii, care crede că, dincolo de repercusiunile economice, nu există și alte efecte negative ale faptului că oamenii aleg singurătatea ca un loz câștigător mai mult decât oricând în istorie. DePaulo critică modul în care media oglindește moartea unei persoane singure, folosind ca studiu de caz un articol din The New York Times, care analizează povestea lui George Bell, un septuagenar a cărui moarte a fost descoperită doar pentru că parcase într-un loc interzis, așa că amenzile începuseră să curgă una după alta.  În clipa morţii poţi fi foarte singur, oricât de mare ar fi familia ta sau cât de numeroși prietenii, spune DePaulo, care are un exemplu în acest sens chiar în familie: tatăl ei, căsătorit și cu 4 copii „care ar făcut orice pentru el”, a decedat pe podeaua unei băi de spital, după un anevrism de aortă abdominală, fără ca măcar vreo asistentă să fie prin preajmă. Niciun ziar nu ar fi preluat acest gen de poveste, deși psihologul se întreabă dacă el a fost cu adevărat, în ultimele sale clipe de viaţă, mai puţin singur decât George Bell. De fapt, astfel de istorii nu prezintă interes pentru că „nu avem voie să gândim” că și oamenii căsătoriţi mor singuri, pentru că ei au făcut lucrurile cum trebuie, așa că nu sunt lecţii de învăţat din această dispariţie, conchide ironic DePaulo.

Adevărul este că, deși pentru majoritatea oamenilor relaţiile apropiate sunt cărămizile unui „acasă” reconfortant, iar dorinţa de a-și trăi ultimele clipe în mijlocul familiei nu este câtuși de puţin „un clișeu vanilat”, numărul celor care trăiesc singuri, prin alegere sau independent de voinţa lor, este în creștere. Viaţa modernă a devenit un exerciţiu de acrobaţie tot mai stresant, în care ne căznim să aflăm cum se poate trăi „nici împreună, nici singuri”, după cum spun versurile poetului Bernard O’Donoghue.

Și adevărul este că, indiferent de câţi oameni ne înconjoară în ultimele clipe, în faţa morţii rămânem întotdeauna singuri. Ceea ce nu înseamnă că ar trebui să pledăm pentru singurătate, câtă vreme o avalanșă de informaţii ne arată că funcţionăm mai bine, mai sănătos și mai fericit împreună. Înseamnă doar că am putea să ne concentrăm mai degrabă pe viaţă decât pe moarte. Că am putea converti regretele (reale) pentru o moarte care a trecut neobservată într-un angajament de a risipi singurătatea din vieţile care sunt la o aruncătură de băţ de noi. Până la urmă, nu este ciudat să cheltuim atâta energie disecând, jelind și explicând moartea, atunci când nu ne luăm timp să privim, să alinăm și să celebrăm viaţa atunci când flacăra ei încă mai pâlpâie?