Apelul la ignoranţă (argumentum ad ignorantiam) este o eroare de gândire prin care se argumentează că o concluzie este adevărată deoarece nu există dovezi împotriva ei sau că o concluzie este falsă pentru că nu există nicio evidenţă în favoarea ei.

O primă formă a acestei erori se referă la susţinerea validităţii unei concluzii pentru că nu există dovezi că aceasta ar fi falsă. De exemplu, un manager de companie afirmă că tuturor angajaţilor le place stilul său de management deoarece nu i-a auzit niciodată plângându-se. Dar, dacă managerul nu a auzit angajaţii plângându-se, nu se poate deduce logic că aceștia nu s-ar plânge sau nu ar avea motive să o facă (în lipsa managerului). Lipsa dovezii nu înseamnă că un lucru nu s-a întâmplat.

În egală măsură, apelul la ignoranţă este folosit și atunci când se argumentează împotriva unei idei doar pentru că lipsesc dovezile că aceasta este adevărată: „Nu avem dovezi că există îngeri. Așadar, nu există îngeri.”

La baza logicii apelului la ignoranţă stă deducţia de tip modus tollens, care este considerată validă. Aceasta presupune următoarele premise: 1) dacă p, atunci q; 2) nu este p, din care rezultă concluzia: 3) atunci nu este q. De exemplu: 1) Dacă senzorul detectează un intrus, atunci se declanșează alarma. 2) Alarma nu s-a declanșat. 3) Deci senzorul nu a detectat un intrus.

Dar apelul la ignoranţă depășește graniţele validităţii logice a lui modus tollens pe trei căi. În primul rând, este vorba despre ignoranţa ca euristică[1] cognitivă, care descrie o strategie adaptativă de luare a deciziilor într-o situaţie dată, când emitem judecăţi rapide și intuitive a priori, până la proba contrarie. Ar putea fi cazul stereotipiei, când am putea considera că un membru al grupului are anumite trăsături de grup, fără să verificăm.

În al doilea rând, ar fi ignoranţa ca gândire sistematică, intenţională. Uneori căutăm să aducem dovezi în favoarea propriilor opinii sau convingeri, apelând deliberat la ignoranţă. M a crescut într-o familie cu o religiozitate de tip x. Își iubește familia și vrea să păstreze tradiţiile și valorile acesteia. Îl întâlnește pe N, cu religiozitatea y. M nu dorește să cunoască religiozitatea y, nici să discute cu N despre ea.

În final, avem ignoranţa ca gândire nesistematică, dar intenţională, în care nu se caută neapărat dovezi, ci pur și simplu e vorba despre o lene ontologică: „Așa m-am născut, așa voi muri”; „Crede și nu cerceta.”

Direcţii critice contemporane

Apelul la ignoranţă a cunoscut o acumulare semantică de-a lungul timpului, cu precădere în ultimele decenii. Argumentum ad ignorantiam[2] nu apare în lista lui Aristotel de sofisme, traseul său etimologic debutând prin anii 1690, odată cu lucrarea Eseu cu privire la înţelegerea umană, a lui John Locke. În direcţiile contemporane de gândire critică, logică, retorică sau de persuasiune, acest tip de argumentare a fost teoretizat și clasificat drept o eroare informală de relevanţă, pe trei direcţii: 1) dacă nu există un fapt evident, deja acceptat, atunci x nu există; 2) dacă nu există o dovadă, atunci x nu există și 3) dacă nu se cunoaște, atunci x nu există.[3]

Forme ale apelului la ignoranţă

Una dintre formele apelului la ignoranţă poate fi descrisă ca „o încercare injustă de a plasa povara dovezii într-un joc dialectic”[4].

  1. x (unde x = Tu ești de vină pentru ce s-a întâmplat.)

  2. De ce x?

  3. De ce nu x?

Respingerea întrebării de la B se face tot cu o întrebare, prin plasarea responsabilităţii dovezii asupra lui A. De obicei, responsabilitatea dovezii cade asupra celui care face o afirmaţie. Nu poţi să îl acuzi pe prietenul tău că ţi-a furat telefonul și să îi ceri să dovedească faptul că nu l-a furat. Responsabilitatea dovezii este asupra ta, iar așteptarea ca el să aducă dovada este o deplasare a responsabilităţii dovezii.

Scopul acestui tip de argumentare sofistică este de a ridica semne de îndoială. Se întâmplă adesea ca într-o dezbatere să se facă apel la ignoranţă atunci când una dintre părţi încearcă să arunce responsabilitatea dovezii pe cealaltă parte. Partea căreia îi revine prezumpţia are o sarcină mai ușoară decât cea cu povara furnizării de dovezi. Este și motivul pentru care apelul la ignoranţă este o mișcare tentantă în dezbateri.

O altă formă constă în formularea unei întrebări – Nu s-ar putea ca x?. În acest caz, în lipsa unui răspuns care să demonstreze contrariul, x este luat în colimator. De pildă, folosind un episod controversat al istoriei, se poate imagina următorul exemplu: Roma a ars. Nu sunt oare de vină creștinii? În lipsa unui răspuns care să îi poată disculpa pe aceștia, creștinii rămân să poarte vina.

Când devine absenţa evidenţei o evidenţă?

Există situaţii când absenţa evidenţei poate să dovedească o afirmaţie. E bine de știut că acest scenariu este posibil doar atunci când vorbim despre metode standard de a produce dovezi. Raţionamentul prezumtiv ia în considerare posibilitatea de a schimba concluzia iniţială dacă se aduc noi dovezi. De pildă, cineva este interesat să achiziţioneze o casă și vrea să știe dacă va avea probleme cu mucegaiul. Angajează un specialist care îi spune că nu există dovezi de mucegai în casă și, pe baza lipsei de dovezi a prezenţei mucegaiului, va concluziona că nu va avea probleme cu mucegaiul. Acesta nu este un apel la ignoranţă, pentru că deducţia negativă (lipsa urmelor de mucegai) este bazată pe o evaluare, pe o analiză a faptului evident. În schimb, apelul la ignoranţă se bazează numai pe faptul că nu există dovezi pentru afirmaţia făcută. Dacă cineva spune că nu este mucegai în casă deoarece nu a văzut mucegai, această argumentaţie este un exemplu de apel la ignoranţă. Așadar, în primul caz se face „apel la evidenţă” (o examinare ce duce la concluzia că nu există condiţiile necesare pentru ca mucegaiul să se instaleze), în timp ce în al doilea caz se face apel la „evidenţa nonevidenţei”[5].

Ignoranţa de tip noneroare

Sunt trei categorii principale de situaţii în care se poate construi un argument din ignoranţă, de tip noneroare.

Mai întâi, raţionamentul prezumtiv, care lasă loc schimbării concluziei în funcţie de dovezile administrate. Este cazul prezumpţiei de nevinovăţie a inculpaţilor până la proba contrarie.

A doua situaţie este închiderea epistemică[6], ce se creează atunci când presupunem că ceea ce cunoaștem este complet. De exemplu, tabela cu orarul trenurilor arată că trenul nr. 235 oprește în staţiile Sinaia și Câmpina. Pe noi ne interesează dacă oprește la Comarnic. Din moment ce în mersul trenurilor nu apare oprire la Comarnic, putem deduce că nu va opri la Comarnic, deoarece cunoaștem sistemul de referinţă al SNCFR: ori de câte ori un tren oprește într-o staţie, aceasta este marcată în mersul trenurilor.

Ultima dintre cele trei situaţii este raţionamentul autoepistemic, care pornește de la premisele propriului bazin de cunoștinţe și de la concepţia că cineva ar ști dacă ceva s-ar fi petrecut. Raţionamentul este următorul: dacă p ar fi adevărat, atunci aș fi cunoscut acel p. Nu cunosc acel p, așadar p este fals. Dacă medicamentul x ar fi avut efecte adverse, aș fi știut. Nu cunosc vreun caz în care să fi avut efecte adverse. Așadar, nu are efecte adverse.

Ignoranţa și Dumnezeu

Afirmaţia: „În ciuda eforturilor noastre sincere de a dovedi că Dumnezeu nu există, nu avem nicio dovadă (evidenţă, cunoștinţă) că Dumnezeu nu există. Așadar, Dumnezeu există” este tot un apel la ignoranţă.

În altă ordine de idei, se știe că propoziţiile empirice universale „fără restricţii”[7] pot fi dezaprobate pe baza unui singur contraexemplu. Pentru a dovedi afirmaţia că „toate ciorile sunt negre” ar trebui să facem o analiză a tuturor ciorilor din trecut, prezent și viitor, ceea ce este fizic imposibil. Totuși, bazându-ne pe absenţa probei contrarii, putem spune în mod provizoriu că toate ciorile sunt negre. Este tipul de raţionament al ateilor: Nu am avut și nu avem dovezi că Dumnezeu există, iar viitorul nu îl cunoaștem. Deci, Dumnezeu nu există.

Atât teistul, cât și ateul comit o eroare de ignoranţă atunci când afirmă existenţa/inexistenţa lui Dumnezeu, dar există cel puţin un aspect care îi diferenţiază: cei doi vor fi întotdeauna într-o „poziţie asimetrică”[8]. În vreme ce teiștii au nevoie de dovezi (responsabilitatea dovezii este asupra lor), ateii își apără poziţia prin subminarea argumentelor teiste. Cu toate acestea, aparentul câștig de cauză al ateilor (până când teiștii aduc dovezi, Dumnezeu nu există) ignoră un aspect: apelul la viitor. Ignoranţa nu ţine cont de apelul la viitor. Dacă nu a fost demonstrat că Dumnezeu există în trecut și nici în zilele noastre, cum putem afirma că Dumnezeu nu există, dacă nu cunoaștem viitorul? Dacă El Se va lăsa descoperit în viitor? Biblia ne spune că va veni o zi când aceasta se va întâmpla, iar atunci „orice ochi Îl va vedea”. Mai mult, acest tip de argumentare ad ignorantiam se aseamănă cu o situaţie ipotetică de acum 500 de ani în care cineva ar fi putut spune, pe baza experienţei, că o bucată de metal nu poate zbura. Astăzi, nu doar avioanele zboară, cu tonele lor de metal, ba chiar metalul rachetelor a ajuns până pe Lună.

Iar, dacă nu există date suficiente pentru niciuna dintre teorii, nu cumva judecata ar trebui suspendată? Pentru moment, creștinii nu rămân în sfera ignoranţei, ci a credinţei și a dovezilor ei. Dacă nu putem demonstra matematic că Dumnezeu există sau nu există, ne rămâne totuși posibilitatea de a crede.

Homo nonignorantus ex Deus est

Există o diferenţă între a fi ignorant în anumite domenii, adică necunoscător, și a prolifera ignoranţa la rang de argument. Absenţa dovezilor împotriva unei afirmaţii nu este suficientă pentru ca aceasta să fie adevărată. Pe de altă parte, ce nu știm poate fi adevărat. Lipsa dovezii nu este dovada. Știinţa și religia deopotrivă nu ar putea exista dacă toţi am fi bolnavi de meteahna ignoranţei.

Filozoful Peter Kreeft a sugerat că „ignoranţa nu poate fi niciodată o premisă ori un motiv. Premisele trebuie să exprime afirmaţii de tip cunoaștere. Din nimic reiese nimic.”[9] Tocmai de aceea, argumentul ignoranţei nu prezintă excepţii. Argumentum ad ignorantiam este un apel ignorant. Omul a fost înzestrat cu dreptul la cunoaștere, nu la ignoranţă: homo nonignorantus ex Deus est[10].

Footnotes
[1]„Euristica este metoda de studiu ce constă în căutarea de fapte noi; arta de a descoperi adevărul prin dialectică.”
[2]„«Argument/apel la ignoranţă», în limba latină.”
[3]„H. Vilhelm Hansen, «Locke and Whately on the Argumentum ad Ignorantiam», în Philosophy & Rhetoric, vol. 31, nr. 1, 1998, p. 56.”
[4]„Benjamin W. McCraw, «Appeal to Ignorance», în 100 of the Most Important Fallacies in Western Philosophy, Robert Arp, Steven Barbone, Michael Bruce, editori, Wiley-Blackwell, Oxford, 2019, p. 107.”
[5]„Donald Sanchez, «Logical Fallacies 101: Ad Ignorantiam», Southern Evangelical, https://ses.edu/logical-fallacies-101-ad-ignorantiam/.”
[6]„Douglas Walton, «Nonfallacious Arguments from Ignorance», în American Philosophical Quarterly, vol. 29, nr. 4, oct. 1992, p. 382, https://www.researchgate.net/publication/246966632_Nonfallacious_arguments_from_ignorance.”
[7]„Giovanni Mion, «God, ignorance and existence», în International Journal for Philosophy of Religion, vol. 72, nr. 2, 2012, p. 86. ”.
[8]„Ibidem, p. 87.”
[9], „Donald Sanchez, «Logical Fallacies 101: Ad Ignorantiam», Southern Evangelical, https://ses.edu/logical-fallacies-101-ad-ignorantiam/.”
[10]„«Omul neignorant este din Dumnezeu», în limba latină. ”.

„Euristica este metoda de studiu ce constă în căutarea de fapte noi; arta de a descoperi adevărul prin dialectică.”
„«Argument/apel la ignoranţă», în limba latină.”
„H. Vilhelm Hansen, «Locke and Whately on the Argumentum ad Ignorantiam», în Philosophy & Rhetoric, vol. 31, nr. 1, 1998, p. 56.”
„Benjamin W. McCraw, «Appeal to Ignorance», în 100 of the Most Important Fallacies in Western Philosophy, Robert Arp, Steven Barbone, Michael Bruce, editori, Wiley-Blackwell, Oxford, 2019, p. 107.”
„Donald Sanchez, «Logical Fallacies 101: Ad Ignorantiam», Southern Evangelical, https://ses.edu/logical-fallacies-101-ad-ignorantiam/.”
„Douglas Walton, «Nonfallacious Arguments from Ignorance», în American Philosophical Quarterly, vol. 29, nr. 4, oct. 1992, p. 382, https://www.researchgate.net/publication/246966632_Nonfallacious_arguments_from_ignorance.”
„Giovanni Mion, «God, ignorance and existence», în International Journal for Philosophy of Religion, vol. 72, nr. 2, 2012, p. 86. ”.
„Ibidem, p. 87.”
„«Omul neignorant este din Dumnezeu», în limba latină. ”.