În cercetarea știinţifică, eșantionarea este principala metodă pentru cunoașterea realităţilor pe care cercetătorii nu le pot accesa la scara 1/1. Se presupune că proprietăţile descoperite la nivelul eșantionului (origine, evoluţie, structură, funcţii sau comportament) sunt valabile la nivelul realităţii studiate. Adesea, această realitate este o mulţime de elemente; atunci când elementele sunt indivizi vii, oameni sau animale, mulţimea se numește „populaţie”.

Pentru ca proprietăţile descoperite la nivelul eșantionului să poată fi generalizate la nivelul populaţiei, trebuie ca eșantionul să fie reprezentativ pentru întreaga populaţie, ceea ce înseamnă să o reprezinte din două puncte de vedere: 1) cantitativ (volumul eșantionului să fie suficient de mare) și 2) calitativ (structura eșantionului să fie similară cu structura populaţiei). Pentru a asigura prima condiţie, cercetătorii se folosesc de legile statisticii; pentru a o asigura pe cea de-a doua, ei apelează la metode de eșantionare aleatorie, astfel încât eșantionul să nu fie părtinitor. Așadar, în cunoașterea știinţifică, eșantionul este întotdeauna statistic reprezentativ și, totodată, aleatoriu.

Din păcate, la nivelul cunoașterii comune, lucrurile nu stau așa. De multe ori facem greșeala să tragem concluzii pe baza cunoașterii unui eșantion mult prea mic pentru a fi statistic reprezentativ, cum facem când ridicăm experienţa noastră personală, inevitabil particulară, la rangul de experienţă general valabilă. Această greșeală se numește „eșantionul insuficient” (small sample, engl.). De pildă, faptul că în orășelul meu, dependent de o mare întreprindere industrială, robotizarea producţiei a dus la concedieri și la transformarea unor angajaţi în șomeri nu mă îndreptăţește să trag concluzia: „Robotizarea produce peste tot șomaj.” Dacă aș avea o imagine mai largă, aș ști că robotizarea creează noi domenii de cunoaștere și de activitate, noi industrii, zeci de mii de noi locuri de muncă.

Să încercăm să detectăm motivaţiile care ne pot conduce către apelul la eșantionul insuficient, atunci când vrem să ne argumentăm anumite opinii.

Dorinţa de a impune altora un punct de vedere interesat

După cum se poate observa, eroarea eșantionului insuficient se împletește cu cea a generalizării pripite. Pentru a detecta această eroare, trebuie să fim conștienţi că aceia care se grăbesc să atribuie anumite opinii și percepţii unor grupuri mari, chiar maselor, fără un studiu prealabil corect, fără o cercetare pe baze știinţifice, mai degrabă doresc să le impună altora acele opinii și percepţii.

Este principala motivaţie a unor semeni de a se grăbi să extindă asupra multora o viziune interesată, personală sau de grup, asupra a ceva. Întâlnim în viaţa cotidiană și în presă chiar ironii pe seama acestora: „Scriitorul X este unul foarte citit și apreciat, mai ales de către locatarii din scara blocului său”; „Tânărul artist Y este genial, așa spun toate mătușile lui!”

Nu este de neglijat fenomenul care a creat și noţiunea – la fel de ironică, desigur – de „bisericuţe”; ea vizează asocierea câtorva indivizi în grupuri ce se delimitează de o adunare mai mare, pentru că, la un moment dat, văd lucrurile altfel decât majoritatea. La originea noţiunii, problemele ce produceau divergenţe și separaţii erau cele religioase, iar cei ce formau noi „bisericuţe” se delimitau de ceilalţi membri, fraţii lor de până atunci, care constituiau o biserică. Acest fenomen de formare a „bisericuţelor” se datora iniţiativei unuia dintre ei, care socotea că a întrunit suficiente „voturi” în favoarea ideilor lui pentru a forma o nouă biserică. Motivaţia, de multe ori, se întrezărea în orgoliul de reformator și de lider al respectivului sau chiar în defectul de caracter al încăpăţânării de a-și impune punctul de vedere unei majorităţi, fără alte argumente. Mai târziu, „bisericuţe” au fost numite și alte grupări sau facţiuni din cadrul diverselor colectivităţi (mișcări sociale, partide, grupuri profesionale, sindicate etc.)

Ignoranţa cu privire la complexitatea unei populaţii

Eroarea eșantionului insuficient poate fi destul de ușor evitată de noi, personal sau detectată la alţii, dacă realizăm complexitatea oricărei populaţii cu privire la diversitatea de valori, preferinţe, interese, idealuri, scopuri etc. care-i animă pe membrii ei. Dacă suntem ignoranţi cu privire la caracterul știinţific cerut de o eșantionare corectă, atunci putem greși chiar într-un mod naiv sau comic pentru alţii.

O situaţie de-a dreptul comică s-a petrecut, în urmă cu peste patru decenii, la un seminar de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din București, secţia Pedagogie (care pregătea specialiști în știinţele educaţiei și de unde au ieșit mulţi pedagogi de frunte ai României). Profesorul, un personaj pitoresc, cu un limbaj colorat de multe expresii neaoșe, prezenta rezultatele unei cercetări realizate la nivelul secţiei, pe studenţii acesteia. Era vorba de eșecul școlar: „Am constatat că există trei categorii de elevi: prima – elevi care intră în școală deștepţi și ies deștepţi; a doua – elevi care intră proști și ies proști; a treia – care intră deștepţi și ies proști. Aici localizăm eșecul școlar!” Din spatele clasei se ridică o studentă: „Greșit, domnule profesor! Eu am un verișor la Caracal care a rămas repetent în clasa a patra, a rămas corigent la liceu, dar a intrat la Medicină, unde a terminat șef de promoţie.” Moment în care se aude strigătul profesorului, siderat de o astfel de anomalie: „Imposibil!”

Este evident că ambele personaje făceau eroarea „eșantionului insuficient”: profesorul se grăbise să tragă concluzii cu pretenţii de generalitate pe baza unei mini-cercetări, realizate in house, pe un mini-eșantion (studenţii din acel an ai secţiei de Pedagogie); studenta se grăbea să contrazică rezultatele unei cercetări pe baza unui caz cunoscut personal, care ar fi putut fi un caz singular. De fapt, sindromul „vărului de la Caracal”, ca și legendarul „se cunoaște un caz și la Buzău” sunt foarte prezente în gândirea naturală, proprie cunoașterii comune (o gândire opusă gândirii critice, acea gândire care nu este educată pentru a se putea supraveghea și a se lua în stăpânire).

Pe scurt

Eșantionarea e principala metodă de studiu pentru cunoașterea realităţilor pe care cercetătorii nu le pot accesa la scara 1/1. Pentru ca proprietăţile descoperite la nivelul eșantionului să poată fi generalizate la nivelul populaţiei, trebuie ca el să fie reprezentativ pentru întreaga populaţie, în două aspecte: cantitativ (volumul eșantionului să fie suficient de mare) și calitativ (structura eșantionului să fie similară cu structura populaţiei).

În cunoașterea știinţifică, eșantionul e întotdeauna statistic reprezentativ și, totodată, aleatoriu. Din păcate, în cunoașterea comună, greșim trăgând concluzii pe baza unor eșantioane mici, statistic nereprezentative; ridicăm experienţa personală sau de grup, inevitabil particulară, la rang de experienţă general valabilă. Este greșeala eșantionului insuficient, care se împletește cu eroarea generalizării pripite – de pildă, când cineva susţine că tinerii de azi s-au îndepărtat de biserică, pe baza observaţiei particulare că, la biserica din orașul său, vin foarte puţini tineri.