Înaintea deadline-ului necruţător, la proverbiala oră 4 a dimineţii, când se spune că nu se poate întâmpla nimic bun, lumina alb-albăstruie care vine dinspre documentul electronic la care lucrez începe să-mi pârlească încet-încet ochii. Îi simt cum se încălzesc și ustură dincolo de limita suportabilului. Vor să se închidă. În gât am un nod care traduce fizic vina că am ajuns aici și în cap am imagini din realităţi fictive.

Văd scriitorul în halatul de casă, stând singur în faţa unei mașini de scris. În lumina chioară a veiozei lui lucește o sticlă de vin, pe jumătate goală. Încă o jumătate de dat pe gât, și o să îi vină muza. De jur împrejur sunt bulgări de hârtie, unii împrăfoșaţi deja de când stau pe podea. E un dezastru acolo, dar el face o treabă importantă și care nu-i pentru oricine. De-asta îl hăituiesc editorii și de-asta nu-l dorește nicio femeie. El e un tip complex și deci dificil. Sigur, n-a mai făcut duș de o săptămână și, dacă ai veni să îi aduci un biscuite, ai sta cu faţa în jos când îţi zice „mulţumesc”, ca să nu simţi aburii de alcool din respiraţia lui. El trebuie să termine cartea! Și, în toate filmele, fără excepţie, o termină și e un succes răsunător.

Lumina mea vine de la o lustră, iar paharul cu apă care lâncezește pe birou n-ar putea să îmi aducă decât, cel mult, o muză victoriană, austeră, care mi-ar da o riglă peste palme și mi-ar zice pe un ton ascuţit să pun mâna la treabă. Desigur, dacă m-aș obosi să cred în ea. Eu, în schimb, aș mânca mai degrabă o ciocolată. Da, o tabletă fină și cremoasă, întreagă, la 4 dimineaţa. (Se pare că, dacă mâncăm fără să simţim senzaţia de foame, proopiomelanocortina se rupe în trei bucăţi, iar una dintre ele – betaendorfinele – ne dau o ușoară senzaţie de amorţeală. Beţia gustului carevasăzică.) Mă abţin stoic. Măcar un lucru să îl fac la timp. Trebuie să termin articolul! Și scot iar gândurile în careu, ca să văd cum le așez pe hârtia virtuală. Ba unul subţire, ba unul prea scund, altul speriat ca fata din oglinda lui Coșbuc.

Spunea un profesor de sociologie că, atunci când vrem să creăm ceva, orice, un echipaj de pompieri inhibiţioniști pornesc instinctual să stingă focul din minte: „Cui crezi că-i folosește?”, „Mai bine mai citește, ca să ai ce să scrii”, „N-ai tu talentul lui X, oricât te străduiești! Nu vezi că nu îţi iese?”, „O să te faci de râs cu articolul ăsta!”. Pompierii aceștia sunt foarte înţelepţi, dar au doar o mică-mică hibă: dacă te iei după ei, nu mai miști niciodată, nimic pe lume.

Scriitorul din filme pune vinul să se lupte cu pompierii. Eu aș fi pus ciocolata. Niciunul dintre noi nu ar fi fost mai breaz. (Poate doar mai treaz.) Până la urmă, fiecare se luptă cu ce arme poate, nu? Ideal așa ar fi, dar viaţa reală ne arată că oamenii care lucrează în domenii creative au o predilecţie pentru arme care aparent îi ajută, pentru ca mai apoi să dea cu ei de toţi pereţii.

La artiștii muzicieni, clișeul este el însuși muzical. „Sex, drugs and rock and roll” ar fi varianta prescurtată, ca să nu se plictisească nimeni. Este mottoul arhicunoscut, hrănit din legenda artistului hedonist, neconvenţional, în război cu normele – chiar și cu cele pe care le-a internalizat el însuși. Arta lui este în mijlocul unui tango nesfârșit între plăcere și coerciţie. Este împletitura clasică de creaţie, conflict și adicţie, pe care o luăm adesea ca subscrisă artei cu succes la mase.

Mulţi oameni nutresc ideea că persoanele care au cariere cu o încărcătură creativă/artistică puternică sunt, în mod necesar, tulburate din punct de vedere psihologic. Că un artist nu poate fi altfel. El experimentează pentru noi toţi extreme sufletești pe care le pune apoi mai emoţionant și elocvent în arta lui. Creativului disfuncţional societatea îi iartă lipsa de conformare, fiindcă presupune cumva că este în fișa postului. Este sacrificiul de sine pe care artistul îl face pentru a crea în termenii lui, nesupus normelor. E Manole care o zidește pe Ana, dacă vreţi.

Internaţional însă, aceasta a dus, de pildă, la o nefericită mitizare a Clubului 27 și este și presupoziţia care stă în spatele fiecărei tragedii motivate psihologic a unei persoane publice. Nu mă refer aici doar la incidente precum sinuciderile din lumea muzicii/filmului care par să întărească regula că arta cere viaţă ca tribut. Ci chiar și la tragedii personale temporare, așa cum sper să fie cea care transpare din înregistrarea virală cu Sinead O’Connor. Pentru cei care au ratat momentumul în august, cântăreaţa devenită iconică după piesa „Nothing Compares 2U” (un cover după Prince) a apărut pe internet cu un vlog în care își acuza plângând familia că a abandonat-o din pricina tulburărilor mintale de care suferă.

„Pe mine nu mă iubește nimeni!”, „Sunt singură!”, „De ce m-au lăsat baltă când mi-era cel mai greu?!”. Minute bune cântăreaţa a oferit acces unei lumi întregi în intimitatea sufletului ei transfigurat de nedreptăţile pe care le percepea. Dacă sunt sau nu reale contează momentan prea puţin. Ce aș vrea să evidenţiez acum este puterea unui astfel de clip de a reconfirma ideea că un artist nu poate fi altfel decât un „geniu nebun”.

Vincent Van Gogh, Franz Kafka, Ernest Hemingway, Friedrich Nietzsche sunt doar câteva nume cu rezonanţă istorică ale unor mari artiști-gânditori despre care se știe că sufereau din pricina unor tulburări de ordin psihologic și care sunt amintiţi într-un studiu privind posibilitatea ca incidenţa tulburărilor psihice să fie mai mare la persoanele creative decât la cele care nu au astfel de înclinaţii. Mozart, Beethoven, Liszt sunt pe lista de creativi cu o sănătate psihică negativă – conform unei alte cercetări. Ambele studii amintite concluzionează împotriva unei eventuale necesităţi ca personalitatea creativă să vină neapărat la pachet cu probleme psihologice, însă acestor investigaţii li se adaugă altele care argumentează ipoteza opusă.

Faptul că oamenii de știinţă nu reușesc să se pună de acord cu privire la această chestiune este în sine un argument împotriva normalizării conceptului de creativ disfuncţional. Societatea suferă ea însăși de o relativă bipolaritate atunci când închide ochii la problemele de adicţie, abuz sau adaptare socioemoţională ale artiștilor, în schimb îi stigmatizează până la excluziune pe oamenii „ne-creativi” care s-ar întâmpla să aibă aceleași probleme. De ce am considera normal ca pe unii să îi adulăm, în timp ce pe alţii să îi alienăm?

Nu creativitatea îl face pe clasicul scriitor să se ameţească în faţa mașinii de scris, la fel cum nu creativitatea mă face să stau trează la ora 4 noaptea pentru ceva ce aș putea scrie și la ora 4 a amiezii. Alternativa pe care o văd este răsturnarea clișeului creatorului (de orice) tulburat, a scriitorului care nu poate compune două litere dacă nu bea, a cântăreţului care nu-și poate sărbători succesul fără alcool și a celebrităţilor, în general, care par a nu mai avea ce să savureze în viaţă în afară de chimicale psihotropice.

De ce să nu ne imaginăm scriitori care au familii împlinite, în sânul cărora găsesc validarea pe care nicio listă de best-selling nu le-o poate oferi? Sau jurnaliști care dorm un număr sănătos de ore în fiecare noapte și nu au cearcăne? Muzicieni care compun și cu gândul la lucrurile care le face inima să tresalte de recunoștinţă pentru ceea ce trăiesc? Sau actori care știu că viaţa lor din spatele cortinei este sfântă și că merită să investească în dezvoltarea lor ca oameni, cel puţin la fel cât investesc în dezvoltarea lor ca performeri?

Partea bună este că nici nu trebuie să ne imaginăm așa de mult, pentru că astfel de exemple există, dar, din motive greu de punctat, rareori ne raportăm la acei artiști apreciindu-i după acest filtru. Despre frumoasa poveste de dragoste din familia scriitorului C.S. Lewis s-a făcut un film de o subtilitate nobilă, dar n-a fost un boom în box office. Jurnalist odihnit nu este un oximoron, există muzicieni care compun piese pozitive din mijlocul unor experienţe care din afară numai pozitive nu par și chiar în mijlocul uneia dintre cele mai ispititoare branșe trăiesc actori cu căsnicii-model sau cu principii „necomerciale”. Subiectul este departe de a fi epuizat. Dar, pentru acum, e suficient să spunem că s-ar putea să nu fie chiar așa de deplasat să avem așteptări (chiar pretenţii) mai mari de la creativii pe care îi admirăm. Și, în continuarea ideii, să avem pretenţii mai mari de la noi înșine.

DISTRIBUIE:
Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 8 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.