Elisa Granato, una dintre primele persoane pe care s-a testat un vaccin antiCovid-19 a murit. Știrea s-a rostogolit în mediile virtuale[1] de 6 ori mai repede decât alte știri. Reţineţi acest număr. Este important, pentru că, așa cum aflăm dintr-un studiu publicat în revista Science, știrile false se răspândesc în medie de 6 ori mai repede decât cele autentice.[2] Și nu doar mai repede, ci și mult mai mult.

Vezi toate articolele din seria „Pandemie de speranţă”.

Și, da, și aceasta este o știre falsă. Dr. Elisa Granato este în viaţă și este bine.[3] Dar știrea aceasta va ajunge la mult mai puţini oameni decât știrea falsă originară. Pentru că pur și simplu așa stau lucrurile cu știrile false. Vă daţi seama câţi dintre noi, odată ce am fost expuși știrilor false și nu le-am identificat ca atare, riscăm să rămânem victimele lor pentru mult timp sau poate pentru totdeauna?

Imaginaţi-vă pentru o clipă implicaţiile. De la cuvintele nedrepte și neadevărate pe care le spun alţii despre noi… sau noi. despre alţii și până la acuzaţiile nedrepte și neadevărate pe care mulţi le aduc la adresa lui Dumnezeu, minciuna are abilitatea de a se răspândi mai repede și mai mult decât adevărul.

Știrile false iau vieţi

William Duranty știa acest lucru și l-a folosit din plin în propriul avantaj. Duranty era moștenitorul unei familii britanice înstărite. A studiat la Cambridge, după care s-a mutat la Paris, unde și-a dezvoltat apetitul pentru cele mai rele dintre vicii. Dar tot acolo a început să-și exerseze și talentul jurnalistic, datorită căruia a obţinut postul de corespondent la Moscova al publicaţiei The New York Times.

După o serie de articole laudative la adresa economiei Uniunii Sovietice staliniste, Duranty a obţinut imposibilul: statutul de corespondent favorit al oligarhiei sovietice, în același timp cu cel mai râvnit premiu din lumea jurnalistică – Premiul Pulitzer – în 1932.[4] Duranty a fost primul jurnalist care a reușit să obţină un interviu cu Stalin pentru o publicaţie americană.

În timp ce William Duranty atingea culmile succesului scriind cronici favorabile regimului stalinist, în Ucraina milioane de oameni mureau de foame. Ucrainenii ajunseseră să mănânce iarbă, scoarţă de copac, viermi și orice altceva le cădea în mână. Cei mai disperaţi au recurs la acte cutremurătoare de canibalism. Unele estimări vorbesc despre 25.000 de morţi pe zi, din pricina foamei.

Când alţi jurnaliști au călătorit în Ucraina, în ciuda unor riscuri enorme, și au relatat despre proporţiile genocidului care avea loc acolo, Duranty a publicat replici în care i-a atacat pe aceștia și le-a dezminţit consemnările.[5] Dovezile istorice de care dispunem în prezent arată că Duranty a știut tot timpul adevărul. Cu toate acestea, știrile lui false au fost considerate mai de încredere decât știrile autentice ale colegilor săi. Statele occidentale și-au pierdut interesul pentru zvonul foametei din Ucraina și din Rusia și nimeni nu a intervenit.

Știrile false iau vieţi. Ar putea exista vreo consecinţă mai gravă decât aceasta? Următoarea istorie este despre una dintre cele mai persistente informaţii false din istoria omenirii.

O știre falsă de 1.500 de ani

Secole de-a rândul, conducătorii bisericii au împiedicat accesul oamenilor la Biblie. Doar clerul, spuneau ei, a primit de la Dumnezeu autoritatea, în numele lui Iisus Hristos, să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu.[6] Concluzia era implicită. Dacă li s-ar fi permis oamenilor obișnuiţi să interpreteze mesajul Bibliei, atunci nu ar fi rezultat decât un imens bulgăre de erezii, care, în rostogolirea lui, ar fi distrus și biserica, și șansa la mântuire a tuturor credincioșilor ei.

Treptat, unii creștini au înţeles că ignoranţa faţă de adevăr, întunericul intelectual și spiritual sau necunoașterea Bibliei și a lui Dumnezeu sunt riscuri mai mari decât riscul de a interpreta greșit vreun pasaj din Scriptură.

După secole de conformare, în secolele XIV-XV, oamenii au început să simtă că abuzurile clericale se înmulţiseră insuportabil în biserică. Oamenii aveau nevoie să poată verifica singuri dacă specialiștii bisericii vorbeau inspiraţi de Biblie sau vorbeau de la ei înșiși și în folosul lor.

S-au ridicat treptat lideri dispuși să riște totul pentru a le oferi oamenilor Biblia în limba lor. Englezul William Tyndale, contemporan cu Martin Luther, a fost unul dintre cei care și-au pierdut viaţa pentru vina de a fi tradus Biblia în limba engleză. Agăţat de stâlpul pe care a fost ștrangulat și ars, Tyndale a strigat înainte de moarte: „Doamne, deschide-i ochii regelui Angliei!”[7]

La 3 ani după ce l-a ucis pe Tyndale, regele Henric al VIII-lea a aprobat traducerea Marii Biblii începute de Tyndale și a folosit învăţăturile sale pentru a-și justifica ruperea de Biserica Catolică.

După 500 de ani, încă întâlnesc creștini sinceri care se tem să citească Biblia. Acești credincioși au moștenit ideea că doar biserica și clerul au abilitatea să o interpreteze corect. Ca atare, nu citesc Biblia și rămân ferm convinși că și-ar face mai mult rău citind-o.

Dar am întâlnit și o altă categorie de creștini, care au ajuns aproape la același rezultat cu cei de dinainte, dar pe o cu totul altă cale. Ei nu se tem că li s-ar întâmpla ceva rău dacă ar citi Scriptura. Dar, gândind conform paradigmei știinţifice, au ajuns să creadă că, pentru a înţelege Biblia, au neapărat nevoie de experţi, adică de teologi, istorici, specialiști ai limbilor biblice antice. Acest tip de creștini au ajuns să creadă că, fără cunoștinţele aprofundate ale experţilor, nu vor înţelege niciodată Scriptura altfel decât superficial.

În felul acesta, pe o cale sau pe alta, o majoritate a creștinilor au ajuns din nou să depindă pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, ca pe vremuri, de părerea preotului, a episcopului, a predicatorului, a teologului sau a profesorului. După care, fiecare își urmează expertul care l-a convins.

Cu ochii la experţi, am pierdut însă din vedere sursa. Este ca și când Dumnezeu ne-a trimis o scrisoare atât de greu de citit și de înţeles, încât trebuie să ne-o explice mereu alţii.

Propagăm astfel în continuare una dintre cele mai vechi și persistente știri false ale istoriei, care ne privează de cunoașterea personală a lui Dumnezeu[8], iar acest lucru pierde vieţi. O știm chiar din cuvintele lui Iisus: „Și viaţa veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3).

Dar nu spune Biblia că Dumnezeu le-a dat unora darul de a fi învăţători și păstori ai turmei Sale? Ba da, dar, asemenea oricăror dascăli pricepuţi, învăţătorii Bibliei au datoria de a le oferi studenţilor lor instrumentele necesare[9] pentru studiu. Au, de asemenea, privilegiul de a le dezvolta studenţilor lor deprinderile[10] necesare pentru ca aceștia să poată studia ei înșiși Cuvântul lui Dumnezeu. Scopul suprem al oricărui învăţător al Bibliei este să deschidă apetitul oamenilor pentru Biblie, să le hrănească dragostea pentru Cuvânt și pentru Singura lui sursă de inspiraţie – Dumnezeu.

Profesorul Bibliei nu are o învăţătură proprie de transmis mai departe. El nu caută să-și facă discipoli, ci li-L prezintă aspiranţilor la acest statut pe singurul Maestru de care vor avea vreodată nevoie.

Profesorul Bibliei nu are autoritate asupra Scripturii. Scriptura are autoritate asupra lui și oricine îi poate verifica învăţătura comparând-o direct cu sursa, cu Biblia.

Omul care nu s-a îndoit niciodată de Biblie a fost un om simplu

Am păstrat pentru final istoria omului care nu s-a îndoit niciodată de Biblie. Un om simplu, fără educaţie formală, dar care a studiat Scriptura cu nesaţ (Ioan 7:15) și a învăţat din ea tot ce i-a trebuit pentru a fi „desăvârșit” (2 Timotei 3:16-17). Știm că se ruga adesea retras (Matei 14:23) pentru a înţelege voia lui Dumnezeu cu privire la sine. Iar cel care a crescut în aceeași casă cu el, fratele său Iacov, ne împărtășește tuturor un secret:

„Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată.” (Iacov 1:5)

Iisus, căci El este eroul acestei ultime istorii, a avut încredere deplină în Scripturi. Aceasta L-a făcut să afirme că Scriptura este o mărturie mai puternică despre Dumnezeu chiar decât minunile (Luca 16:31). Iisus a fost preocupat permanent să-i întoarcă pe oameni către Cuvântul lui Dumnezeu. A arătat constant că învăţăturile oamenilor au slăbiciuni, iar experţii nu erau deloc mulţumiţi de această perspectivă. Acestora, Iisus le adresează următoarele cuvinte: „Oare nu vă rătăciţi voi din pricină că nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?” (Marcu 12:24).

Și mai există în viaţa lui Hristos un detaliu cu adevărat mișcător. Niciodată, dar niciodată nu a avut vreo îndoială sau vreo ezitare cu privire la vreun pasaj, fie el cât de mic sau de nebăgat în seamă, din Biblie. Nu a fost nici măcar o dată încurcat de vreuna dintre întrebările inspirate din aparente contradicţii ale Scripturii. Pentru El, Scriptura era desăvârșită. Iisus S-a hrănit din Cuvântul Tatălui Său.

De fapt, întreaga Lui viaţă a devenit o ilustrare, un exemplu viu al trăirii totale a Cuvântului lui Dumnezeu. Iisus a respirat cuvântul Scripturii. Chiar și în ultimele clipe ale vieţii, Și-a găsit cuvintele cele mai potrivite tot în paginile Scripturii. Ultimele cuvinte ale lui Iisus au fost citate din Scriptură.[11]

În loc de concluzii

Viaţa acestui om simplu care nu s-a îndoit niciodată de Biblie, viaţa lui Iisus, este cea mai puternică dovadă că, atunci când au tradus Biblia pe limba poporului, Tyndale și Luther au făcut un lucru bun.

Nu suntem în pericol când ne apropiem singuri de Biblie, pentru că, în realitate, nu suntem niciodată singuri în acele momente. Iisus a promis, și cuvintele Sale nu au fost niciodată rostite în van: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor, și anume Duhul adevărului. (…) El are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 14:15; Ioan 16:13). Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, a treia Persoană a Dumnezeirii, S-a angajat personal să stea lângă noi când deschidem Scriptura, să ne pregătească mintea pentru a înţelege și inima pentru a accepta ceea ce urmează să descoperim despre Dumnezeul nostru uimitor.

Realitatea este că, în mod paradoxal, unii experţi religioși și experţi seculari, agnostici sau atei, se străduiesc deopotrivă să ne convingă să nu citim noi înșine Biblia, să nu ne străduim să o înţelegem personal. Ambele categorii, din motive diferite și cu argumente diferite desigur, ne transmit de fapt același lucru: Nu-L veţi găsi pe Dumnezeu, citind Biblia! Dumnezeu, însă, este de altă părere:

„Mă veţi căuta și Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul.” (Ieremia 29:13-14)

Între cele două opţiuni de mai sus, viaţa lui Iisus și raportarea Sa la biblie sunt probabil cele mai solide argumente care să ne determine să alegem să-L credem pe Dumnezeu.

Vezi toate articolele din seria „Pandemie de speranţă”.

Norel Iacob este redactorul-șef al revistei Semnele timpului. Acest material face parte dintr-o serie de 9 articole, precum și 9 scurte prezentări video, adunate sub genericul Pandemie de speranţă. Puteţi urmări integral programele aici.