În filmul A Beautiful Mind este o scenă în care strălucitul matematician John Nash mărturisește cum reușește să funcţioneze în ciuda schizofreniei, care îl hărţuise ani de zile: „Încă văd lucruri”, spunea Nash, „doar că aleg să nu le dau crezare. E ca o dietă a minţii. Aleg să nu îmi permit extravaganţa anumitor gusturi.”

Am o aversiune faţă de evaluările care încep cu „trăim într-o lume care…”, dar trebuie să o spun: lumea noastră – a celor care stau suficient de bine financiar cât să își pună problema în termenii aceștia – a dezvoltat o veritabilă obsesie pentru diete. Și am cel puţin trei argumente (vezi caseta) care demonstrează că aceasta nu este o afirmaţie gratuită. Însă tot noi, aceiași care cântărim fiecare fărâmitură de pâine și strângem din dinţi cu înverșunare în faţa ispitelor culinare, ignorăm uneori fără prea multe mustrări de conștiinţă meniul cu care ne hrănim zi de zi mintea. Problema este că s-ar putea ca junk-foodul pentru minte să ne afecteze viaţa chiar mai mult decât o extravaganţă alimentară. Numai că, nefiind atenţi la asta, nici nu conștientizăm că dieta noastră mintală este bazată pe tot ce am condamna, dacă ar sta la baza unei diete alimentare. Explic imediat.

Consensul în lumea nutriţioniștilor este că mâncatul emoţional generează probleme. Mâncarea are capacitatea de a atenua stresul și de a alina durerea prin câteva mecanisme care, din păcate, fac apel la exces și devin astfel dăunătoare. Mai puţin cunoscut decât ideea că ciocolata crește secreţia de dopamină este faptul că, atunci când mâncăm peste senzaţia de saţietate, adică atunci când mâncăm fără să ne (mai) fie foame, creierul nostru secretă betaendorfine. Acestea acţionează ca un analgezic, reduc inflamaţia și ne dau o stare de bine sau chiar de amorţeală. De aceea unele persoane merg instinctiv la frigider atunci când au o perioadă stresantă, pentru a obţine acea amorţeală care le mai reduce din senzaţia neplăcută a presiunii. Mâncarea poate chiar ameliora durerea atunci când consumăm alimente pe care le asociem cu amintiri calde – o felie de cozonac pufos cum făcea bunica, o ciorbă adevărată ca la mama acasă, un bulz ca la ţară ș.a.m.d –, pentru că de fiecare dată când îl mâncăm, acel aliment parcă ne transportă în trecut, când era totul bine și frumos.

De cele mai multe ori, hrana cu adevărat sănătoasă și nutritivă nu este cea care beneficiază de cea mai mare expunere mediatică. Când aţi văzut ultima reclamă la cartofi, varză, conopidă sau spanac? Vedem în schimb reclame fără număr la chipsuri, ciocolată și băuturi carbogazoase. Care dintre acestea vă provoacă poftă atunci când le vedeţi? Cel mai probabil, cea la care aţi fost expus cel mai mult timp sau cel mai agresiv, cea pe care o vedeţi cel mai mult prin jur (la TV, pe afișe stradale, în buticul de la colţul străzii, în cel mai vizibil loc din magazin). Este mult mai ușor să cumperi o mâncare semipreparată, cu aditivi și concentraţi, decât să petreci ore în bucătărie pentru a obţine o mâncare sănătoasă și echilibrată, pe care o mănânci în tot atâtea minute câte ţi-ar lua să mănânci și mâncarea procesată pe care nu ai gătit-o tu. Ceea ce ne păcălește să facem alegeri mai puţin sănătoase pare să fie, în toate aceste exemple, accesibilitatea. E mai accesibil să mănânci nesănătos și e foarte convenabil pe termen scurt.

Apoi, mâncărurile pe care le poftim, dincolo de modul în care am fost educaţi de părinţi și deci dincolo de înclinaţiile sau condiţionările dezvoltate încă din copilărie, sunt mâncărurile grase și cele dulci. Pofta de gras și pofta de dulce nu ţin de educaţie, ci de mai mulţi factori, între care: schimbări hormonale, schimbări de dispoziţie, factori genetici. Însă, dacă aceste pofte, indiferent de motivaţia lor, ar ajunge să aibă ultimul cuvânt în alegerile noastre culinare, cei mai mulţi dintre noi ne-am trezi că mâncăm doar hamburgeri și îngheţată, care adună grămezi peste grămezi de calorii, fără să ne furnizeze și substanţele nutritive de care are nevoie corpul nostru. Caloriile goale ne blindează cu grăsime, însă teoretic ne lasă fericiţi că ne-am satisfăcut pofta de ceva „bun”. Se știe că, pentru a funcţiona la parametri normali, organismul uman are nevoie de circa 40 de nutrienţi esenţiali, de aceea o dietă bazată pe un singur tip de alimente (vezi dieta în care alimentul principal e soia în mai multe forme; dieta pentru slăbit cu varză; dieta-experiment doar cu cartofi) produce deficite care ne afectează rând pe rând organele, îmbolnăvind întreg organismul.

La fel de nociv, atunci când este asumat ca obicei, este principiul de a selecta mâncarea după criteriul popularităţii. O mulţime de oameni aleg să mănânce alimente „fără gluten”, deși nu au nicio intoleranţă la acesta, sau ca să slăbească, iarunii chiar ca să vindece autismul. Însă decizia arbitrară de a exclude glutenul din alimentaţie dăunează pe termen lung, spun specialiștii, pentru că deși renunţarea la gluten în sine nu e o catastrofă, totuși abţinerea de la alimentele care îl conţin privează organismul de alte substanţe de care are nevoie. Alţi oameni nu adoptă mode comerciale, dar nu pot renunţa la stilul alimentar cu care s-au obișnuit de-a lungul timpului în mediul din care au făcut parte. Știu, de pildă, despre carnea roșie și carnea procesată în general că este foarte nocivă, dar nu pot renunţa la sendvișul cu parizer și muștar, de care au mâncat toată viaţa la serviciu și le-a fost bine (cel puţin până acum). Popular este deci ceea ce mediul nostru validează cantitativ: „dar și colega mea a ţinut dieta X, și a slăbit o grămadă! Trebuie să încerc și eu.”

Din fericire, mulţi dintre noi suntem imuni la genul acesta de atitudini dăunătoare faţă de mâncare, dar nu la fel se întâmplă când vine vorba de alte decizii pe care le luăm în cotidian. Și cred că cel mai des se vede lucrul acesta în felul cum gestionăm informaţia cu care ne hrănim minţile.

Mowgli în jungla de idei

„Suntem ceea ce gândim” este un principiu care a fost arestat de mișcarea așa-zisei „legi a atracţiei” însă nu are nimic în comun cu aceasta. Realitatea este mult mai prozaică: tot ceea ce creează un om, inclusiv ideile sale, este rezultatul modului în care este el în stare să răspundă la niște stimuli sau informaţii care deja există în jurul său. Noi nu creăm nimic de la un zero absolut, ci suntem mai degrabă curatorii realităţii care ne înconjoară, din care suntem liberi să culegem ceea ce ne dorim și să aranjăm acel ceva într-o formă originală. Fiind fiinţe raţionale, deci lucrând cu gânduri, putem ajunge să nutrim idei inovatoare faţă de înaintașii noștri, însă nu am putea ajunge la acele idei fără să ne bazăm mai întâi pe ce am învăţat de la ei. De pildă, dacă nu am învăţa limbajul de la cei care au grijă de noi în primii ani de viaţă, nu am putea nici măcar să dezvoltăm conștienţa de sine, iar societatea nu ar putea să ne „civilizeze” apelând la mintea noastră, pentru că pentru a comunica e nevoie de un limbaj.

Grăitoare în sensul acesta este experienţa băieţelului educat de maimuţe, acel Mowgli real care, fiindcă nu a fost socializat de oameni la vârsta formării lui, nu a mai putut fi recuperat pentru societate. Sau istoria gemenelor Kennedy, care și-au inventat un limbaj doar al lor, în copilărie, și fiindcă nu cunoșteau nicio altă limbă au avut mari dificultăţi de adaptare la maturitate. Gândurile noastre ajung să creioneze simboluri în baza cărora interacţionăm cu ceilalţi, cu lucrurile sau evenimentele din jurul nostru și tot pe baza acestor simboluri reușim să dăm o semnificaţie tuturor lucrurilor care ni se întâmplă. Acest proces ajunge să ne definească și să ne creioneze identitatea în moduri care i-au fascinat pe psihologi de-a lungul secolelor.

Devenirea noastră ca oameni este un subiect atât de complex încât e de mirare cât de puţină atenţie îi acordăm prin comparaţie cu atenţia pe care o dăm, cum spuneam, dietei.

Petrecem o cantitate enormă de timp pe reţelele sociale, deși lucrul acesta este deja dovedit știinţific că ne strică dispoziţia și ne izolează în tautism. Cu toate acestea revenim zi de zi (o dată la 7 minute, spun statisticile) pentru că nu rezistăm impulsului emoţional de a verifica să nu fi rămas în urma prietenilor cu vreo activitate, vreun eveniment, vreun like. Să nu ratăm vreo poză din vacanţă sau să nu se facă vreun anunţ pe care noi să nu îl vedem. Faimoasa „teamă de a nu rămâne pe dinafară” (FOMO) ne face să revenim pe Facebook, Instagram sau Youtube, să numărăm like-uri, share-uri, vizualizări, ca să ne reconfirmăm că suntem valoroși, că ceilalţi ne apreciază pentru ce suntem, că și viaţa noastră e cel puţin la fel de „normală” cum este viaţa prietenilor noștri.

Ne gestionăm emoţional timpul și atunci când, deși știm că avem o zi grea mâine, alegem să ne culcăm la o oră mică pentru vreun beneficiu minor (să mai vedem un episod din acel serial, să mai râdem la o glumă a vreunul vlogger, să mai căutăm prin magazinele online ce n-am apucat să găsim în timpul zilei, să mai scrollăm adormiţi pe Facebook, să ne facem curat prin e-mail-uri). Și organismul nostru se răzbună pentru că l-am privat de somn în feluri care ne aruncă într-un cerc vicios de care ne mirăm apoi de parcă am fi victimele altcuiva decât ale nouă înșine.

Gândurile noastre, fără zahăr adăugat

Un segment aparte de alegeri bazate pe emoţie și nu pe raţiune, sunt alegerile ghidate de accesibilitate. Adică, după ce că am puţin timp cu adevărat liber, îl vând ieftin cui e mai aproape și iau pe el fix ceea ce mi se oferă. De exemplu mă așez la televizor și am senzaţia că, având telecomanda în mână am puterea de a alege. Câtă vreme televizorul e deschis, această senzaţie este în foarte mare parte iluzorie, fiindcă eu nu pot controla ce văd la TV. Ba din contră, așa cum explicam mai demult, televizorul ajunge să îmi impună ce să gândesc prin faptul că îmi setează priorităţile.

Mă hrănesc cu ce mi se oferă și atunci când merg la un film despre care nu am nici cea mai vagă idee. Dacă pare că exagerez este doar pentru că nu conștientizăm întotdeauna că orice producţie cinematografică este de fapt o poveste despre lume și că nu toate poveștile despre lume îmi sunt și folositoare. Discuţia este valabilă pentru artă, în general, în sensul că unele exprimări artistice răstoarnă valori legitime și instaurează în locul lor „sperie-ciori” valorice. Nu mi-a fost niciodată mai clar lucrul acesta decât văzând cum tot mai multe producţii de la Hollywood-ul denaturează până la ridiculizarea puerilă credinţa în Dumnezeu. Ar trebui să am o părere prea bună despre mine ca să susţin că nu mă afectează nicicum să văd cum lucrurile mele sfinte sunt luate în derâdere de producţii care încasează zeci de milioane de dolari fiindcă milioane de oameni plătesc ca să le vadă.

Dacă vreau într-adevăr să aleg cum îmi petrec timpul, voi încerca să îl umplu cu activităţi care mă hrănesc pe toate palierele. Nu voi accepta „caloriile goale” ale distracţiilor care doar mă consumă suplimentar după muncă, fără să îmi ofere refacerea de care am nevoie nu doar fizic, ci și psihic. Nu îmi voi petrece timpul ca și cum ar fi o resursă infinită, pe care pot să o cheltui oricum pe orice, fără consecinţe. Și de ce aș face asta când pot să îmi investesc timpul liber? Nu făcând din asta o obsesie, bineînţeles, dar încercând să ţin cont, cât de mult pot, de „indicele de fericire” al lucrurilor pe care le pot face. Și în loc să mănânc echivalentul cartofilor prăjiţi ai timpului liber, mă hrănesc cu ceea ce contează cel mai mult pentru mine. Aici e important ca fiecare să se cunoască pe sine și propriile preferinţe. Însă psihologii ne ușurează foarte mult munca reconfirmând valoarea unor preferinţe pe care ni le dicta oricum bunul simţ: mai fericiţi suntem petrecând timp cu cei dragi decât mergând la shopping, de exemplu, pentru că mult mai împliniţi suntem când construim amintiri cu prietenii, decât când ne cumpărăm un obiect. [În ediţia ST din februarie, sub titlul „Cum să faci fericit un român”, Eliza Vlădescu argumentează o idee puternic contraculturală: atunci când ne dăruim pe noi înșine celorlalţi suntem fericiţi.]

Cu siguranţă mult mai fericiţi suntem citind o carte bună decât navigând prin uraganul de mizerii de pe internet. Dar nu prea facem asta. O statistică recentă spunea că un român cheltuie în medie 3,15 euro pe cărţi. Într-un an! Dacă aţi intrat recent într-una dintre cele 260 de librării, câte sunt la nivelul întregii Românii, aţi observat probabil că nu prea există cărţi bune mai ieftine de 30 de lei. Mai mult succes la preţuri un strop mai mici veţi avea dacă veţi apela la una dintre cele 500 de librării online. Ideea de bază este însă alta: ne face un munte de bine să citim. Dincolo de potenţialul intuitiv de a ne educa, lectura crește capacitatea cognitivă a creierului, protejează împotriva îmbătrânirii premature, îmbunătăţește dispoziţia sufletească, ne crește nivelul de empatie și, implicit, capacitatea de a relaţiona cu ceilalţi. Când suntem copii, dragostea pentru citit și pentru literatură ne poate salva din sărăcie. Când suntem adulţi, ne îmbogăţește cu eroiii despre care ne plângem deseori că nu îi avem prin preajmă pentru a ne inspira și a ne da curaj în mijlocul vicisitudinilor. Din păcate, însă, principiul popularităţii strică și aici socotelile pentru că, tot statisticile o spun, cele mai vândute cărţi în România sunt cele de tip junk literature. De fapt, despre Cincizeci de umbre ale lui Grey, care a avut vânzări importante, dar nu a intrat în topul anual, s-a spus că este mai rău decât junk, „un roman de o nulitate crasă (…) această carte este tot atât de apropiată de literatură precum este pateul Whiskas de gastronomie”.

Și mă întorc la citatul inspirat din „A Beautiful Mind”: avem nevoie (și) de o dietă a minţii. Nu avem nevoie de o compulsie în plus, sau de încă un domeniu în care să ne simţim vinovaţi. Dacă nuanţăm tot ce am citit aici și filtrăm prin experienţa proprie, evităm pericolul absolutismelor. Însă avem mare nevoie să ne asumăm un regim nutritiv adecvat minţilor noastre, altfel vom muri de inaniţia spiritului, adică de cinism.

O dietă echilibrată a minţii nu doar că mă va feri de sărăcia resurselor interioare, nu mă va ajuta doar să subzist din punct de vedere psihic, ci mă va îmbogăţi cu logică și discernământ „ne-asistat” de formatori de opinie cu interese îndoielnice sau fie și numai cu slăbiciuni inerente umanului. O dietă psihică bună îmi va menţine tonusul, atât fizic – pentru că, fiziologic, creierul are de câștigat din activitatea susţinută, cât și spiritual – mă voi simţi încrezător, voi simţi că am opţiuni, că sunt cu adevărat liber. Viktor Frankl spunea că a supravieţuit Auschwitz-ului fiindcă spiritul lui era liber, în ciuda captivităţii fizice: „totul îi poate fi luat omului, mai puţin un lucru: ultima dintre libertăţi – aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanţe, de a-și alege propriul mod de a fi”. Frankl avea un scop, iar asta i-a protejat mintea de prizonierat și de sechelele firești într-un asemenea context. O minte activă, la fel ca un corp activ, are nevoie să fie folosită mereu, mereu în mișcare. O minte cultivată, la fel ca mușchii „lucraţi” ne ajută să ne simţim stăpâni pe noi înșine, să avem o așa autonomie asupra propriei persoane încât să ajungem la performanţe uimitoare, în urma acelui efort pe care sportivii îl înţeleg bine. Vom simţi totodată nevoia de a nu ne opri, de a cunoaște mai mult, fiindcă o lege documentată știinţific a inteligenţei este că pe măsură ce cunoaștem tot mai multe lucruri, devenim mai conștienţi de cât de multe lucruri rămân de cunoscut. (Persoanele cu abilităţi cognitive scăzute au tendinţa de a-și supraevalua capacităţile, tocmai pentru că nu au suficiente instrumente pentru a-și înţelege propria ignoranţă.)

În acest sens, lucrurile cu care ne hrănim mintea ne vor face și mai puternici – pentru că vom avea răspunsuri potrivite în situaţii problematice – dar și mai vulnerabili – pentru că ne vom simţi limitarea în faţa altor situaţii. Lucrul acesta este însă doar în avantajul nostru. O dată, pentru că ne va crește rezistenţa la nevoia de a-i batjocori pe alţii care știu mai puţine decât noi. Și apoi, pentru că ne reamintește locul nostru în vastul Univers al unui Dumnezeu Care, deși este atotștiutor, găsește plăcere în comuniunea cu fiinţe limitate ca noi. Și pentru noi este o plăcere ca, la capătul puterilor noastre, de orice fel, să descoperim că El este acolo și că Îl putem întâlni.

__________

*MENTÁL, -Ă, mentali, -e, adj., s. n. Care se referă la mentalitate, privitor la mentalitate. ◊ (Substantivat) Mentalul colectiv. – Din fr. mental.