Cauza discutabilă, cu varianta latinească cum hoc ergo propter hoc, vizează eroarea prin care cineva consideră că un anumit fenomen este cauza producerii altuia numai pentru că s-a produs împreună sau în același timp cu acesta și, eventual, pentru că simultaneitatea celor două s-a repetat atât cât să se suspecteze că este vorba de o relaţie cauzală, adică primul fenomen să fie cauză pentru al doilea, care ar fi efectul.

Una dintre cele mai mari cuceriri ale cunoașterii umane este principiul cauzalităţii, care spune că în univers nu există niciun fenomen care să nu aibă o cauză. Acest principiu îi obligă pe oamenii care iubesc adevărul să caute adevăratele cauze ale fenomenelor, adică să le explice. De la o teorie știinţifică despre desfășurarea unor procese, ei așteaptă să aibă și o funcţie explicativă, adică să răspundă nu numai la întrebarea „Cum?”, ci și la întrebarea „De ce?”. Așadar, pentru a fi o fiinţă raţională, așa cum se pretinde, omul trebuie să aplice în orice împrejurare a vieţii lui principiul cauzalităţii, care îl asigură că are o cunoaștere adevărată și că poate lua decizii adecvate.

De ce este important să cunoaștem cauzele? Fiindcă, pe baza cunoașterii lor, oamenii pot să producă efectele dorite, făcând saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii. Pe această posibilitate s-a întemeiat ideea modernă de libertate, pe care filosoful olandez Baruch Spinoza (1632-1677) a definit-o ca „necesitate înţeleasă”. Prin intermediul cunoașterii relaţiilor cauzale și al acţiunii pe baza lor, oamenii „umanizează” lumea înconjurătoare, transformă necesitatea în libertate.

Iată faţă de ce situaţii trebuie să manifestăm vigilenţă pentru a identifica pericolul cauzei discutabile, fie în gândirea altora, fie într-a noastră.

Logica deficitară sau superficială și absenţa instruirii

Când vine pe fondul unei logici deficitare sau superficiale și pe fondul unei minţi neinstruite, eroarea de argumentare frizează superstiţia, prejudecata, obsesia sau viziunea magică asupra fenomenelor. De pildă, cineva declara în presă, cu ani în urmă, că, de câte ori urmărește la televizor meciul echipei de fotbal sponsorizate de el, în timp ce stătea în pat, sprijinit pe trei perne, echipa câștigă, iar când nu procedează așa, echipa pierde. La fel, cineva susţinea că, dacă începi să citești Biblia și nu o termini, vei avea mult de suferit. Altcineva era obsedat de numerologie și considera că numerele cu soţ întâlnite în cale îi sunt benefice, iar cele fără soţ, malefice. Altcineva susţinea că Psalmii biblici sunt o lectură care aduce energii negative, deoarece conţin și blesteme. Desigur, toate aceste erori ale cauzei discutabile, sub forma falselor relaţii cauzale, aveau repercusiuni asupra deciziilor celor ce le comiteau.

Absenţa unor date esenţiale pentru completarea relaţiei cauzale

În acest caz, eroarea cauzei discutabile se înrudește cu eroarea eșantionului insuficient și cu cea a generalizării pripite. Uneori, datele esenţiale pentru a lămuri dacă un fenomen anume este cauza reală a unui alt fenomen (efect) sunt inaccesibile unei persoane anume. De pildă, așa cum observa antropologul francez Claude Lévi-Strauss, un aborigen căruia îi cade în cap un șarpe când trece pe sub un anumit copac va gândi că, de fiecare dată când va trece pe acolo, se va repeta fenomenul. Sau, în vechime, pentru că încă nu se cunoșteau cauzele fazelor lunii, se considera că luna se micșorează pe cer pentru că o devorează niște vârcolaci, periodic, iar ea se reface. Alteori, anumite teorii privind cauzele unor fenomene sunt contestate de noi achiziţii în cunoaștere. Așa cum spunea Eminescu, „ce-un secol o zice / ceilalţi o dezic”. De pildă, în secolul trecut exista convingerea medicală că proteinele fie de origine animală, fie de origine vegetală sunt la fel de sănătoase pentru organism, pe când studii mai recente arată superioritatea influenţei proteinei vegetale asupra sănătăţii omului.

Această eroare apare adesea și la persoane care analizează incorect datele unor sondaje sau studii știinţifice, înţelegând relaţii de cauzalitate acolo unde doar sunt evidenţiate coincidenţe (fenomenele fiind complet diferite și distincte și având cauze diferite – de exemplu, dacă se observă o corelaţie pe o perioadă de timp între creșterea ritmului despăduririi și scăderea calităţii asistenţei medicale în spitale) sau fenomene corelate (uneori, având ambele drept cauză comună un al treilea sau mai multe alte fenomene – de exemplu, dacă se observă o corelaţie între creșterea prezenţei la biserică și citirea online a materialelor religioase, nu trebuie să presupunem că sigur una dintre cele două o cauzează pe cealaltă, în realitate, ambele putând avea aceeași cauză, neanalizată încă). Uneori, greșeala constă în afirmarea cauzalităţii inverse, atunci când două fenomene relaţionate chiar se află într-un raport de cauză-efect, dar efectul este bănuit greșit a fi cauza (de exemplu, directorul consideră că trebuie investit mai puţin pentru că nu sunt rezultate, când, în realitate, lipsa de rezultate a fost generată de investiţiile mai mici). Trebuie să ţinem cont că, acolo unde un studiu știinţific nu vorbește despre o relaţie de cauzalitate, avem de-a face cu nu nimic mai mult decât corelaţii. Foarte multe fenomene pot să fie corelate și observarea acestor corelaţii ne îndeamnă să adâncim studiul pentru a înţelege care este cauza lor.

Cât de corect gândim asupra relaţiei cauzale?

Dincolo de identificarea erorii cauzei discutabile la alţii, să ne întrebăm: Oare noi știm întotdeauna când cunoaștem o cauză reală și când e vorba de o cauză aparentă? Nu ne referim la posibilitatea obiectivă de a cunoaște cauzele, fiindcă aceasta nu ţine de gândirea noastră, ci de condiţiile concret-istorice, de nivelul cunoștinţelor și de stadiul de evoluţie al instrumentelor de cunoaștere. Ne referim la greșeli de gândire care pot sta în calea cunoașterii obiective. În ce împrejurări cauza identificată de noi este o simplă corelaţie între două fenomene, o relaţie de simultaneitate sau o coincidenţă?

Filosoful scoţian David Hume (1711-1776), în Cercetare asupra intelectului omenesc, observă că atât de mare este aici influenţa obișnuinţei, încât, acolo unde este cât se poate de puternică, ea nu numai că ascunde ignoranţa noastră naturală cu privire la adevărata relaţie cauzală, dar se ascunde și pe ea însăși.

Eroarea discutată aici vine dintr-o obișnuinţă, o gândire simplificatoare, comodă, care ne adoarme spiritul critic. Semnalarea acestei erori de gândire trebuie să funcţioneze, pentru noi toţi, ca un semnal de alarmă: să ne trezim din somnul dogmatic, să ne cultivăm gândirea critică și autonomă.

Pe scurt

Cauza discutabilă este o eroare de argumentare înrudită cu cea a generalizării pripite și cu cea a eșantionului insuficient; varianta latinească – cum hoc ergo propter hoc – vizează eroarea prin care cineva consideră că un anumit fenomen este cauza producerii altuia numai pentru că s-a produs împreună sau în același timp cu acesta și, eventual, simultaneitatea celor două s-a repetat atât cât să se suspecteze că este vorba de o relaţie cauzală: adică primul fenomen să fie cauză pentru al doilea, care ar fi efectul.

Este o eroare tipică persoanelor neinstruite, care gândesc pe baza obișnuinţei sau care au o logică deficitară ori care sunt tributare unor superstiţii, prejudecăţi, viziuni magice etc. care „scurtcircuitează” logica naturală a minţii. Astfel putem auzi în jurul nostru: „Dacă transpiri, înseamnă că ai febră”; „De câte ori îţi iese popa în cale, îţi merge rău”; „Nu împrumut bani, că asta îmi aduce ghinion în afaceri”; „Cine probează rochia de mireasă a altei fete nu se mai mărită” etc.