Arta de a încetini timpul

„Când lucrurile se petrec prea repede, nimeni nu poate fi sigur de nimic, de absolut nimic, nici măcar de el însuși” (Milan Kundera).

Cu puţin înainte de a vizita ţara cantoanelor, am citit despre peripeţiile unei bloggeriţe care și-a petrecut împreună cu familia o vacanţă în Elveţia. În ultimele zile de vacanţă, la insistenţele soţului, dar și pentru că și-ar fi dorit să nu rateze priveliștea unică a muntelui Rigi, au cumpărat carduri de călătorie valabile trei zile, cu care puteau călători cu trenul, autobuzul, gondola și orice alt mijloc de transport.

Cardurile pentru toţi cei patru membri ai familiei au fost destul de piperate, dar perspectiva de a vedea Alpii în toată splendoarea lor convertise suma într-o cheltuiala acceptabilă. În ziua în care au luat trenul Rigi, care îi purta spre culmea Reginei Munţilor, au constatat că nu făcuseră doar o risipă – pur și simplu îngropaseră banii. Ca și speranţele de a vedea crestele înzăpezite, lacurile de azur și pășunile acelea verzi, de primăvară reîncărcabilă. Dincolo de geamul trenului care urca harnic spre crestele alpine nu se vedea nimic: era o ceaţă densă, ca și cum tot laptele vacilor de pe pășunile alpine, devenit iaurt, ar fi fost prăvălit de pe vârful Alpilor, ca să acopere fiecare colţișor dintr-un peisaj de basm.

Prins în mrejele halucinantei sale grabe, omul modern ratează ceva cu mult mai important decât tabloul răvășitor al Alpilor. Deși sunt atâtea lucruri de văzut, de savurat și de împărtășit, nu reușim adesea să zărim decât umbre, siluete vagi sau doar o ceaţă ca de iaurt, dincolo de geamul trenului care aleargă printre cele câteva decenii ale vieţii noastre.

Timpul insuficient și graba care ne sărăcește

„O viaţă săracă este aceea în care, împovăraţi de griji/Nu avem timp să ne oprim și să privim”, scria poetul galez W.H. Davies.

Ne gândim adesea la timp în termeni de productivitate, dar modul în care ne folosim timpul vorbește despre libertatea pe care (nu) o avem, notează jurnalista și scriitoarea Catherine Blyth. Chiar dacă punem semnul egal între lipsa de timp și succes, lipsa timpului înseamnă că suntem mai săraci, iar sărăcia de orice fel înseamnă neputinţă.

După o viaţă în care nu a reușit să încetinească ritmul, scriitoarea și prezentatoarea de televiziune Joan Bakewell și-a dat seama, la câteva săptămâni după ce a suferit o operaţie la șold, cât de grăbită pare toată lumea atunci când te miști încet. Devenise brusc un obstacol în calea celorlalţi, care o împingeau nerăbdători sau chiar iritaţi, dornici să ajungă într-un loc foarte important pentru ei, judecând după nerăbdarea cu care își croiau drum spre destinaţia lor necunoscută.

Chiar dacă punem semnul egal între lipsa de timp și succes, lipsa timpului înseamnă că suntem mai săraci, iar sărăcia de orice fel înseamnă neputinţă.

Am ajuns atât de grăbiţi și copleșiţi de griji de nevoie sau aceasta este pur și simplu alegerea noastră? Bakewell mărturisește că, în cazul ei, ambele variante sunt adevărate. Pe de o parte, trebuie să jonglezi cu o mulţime de sarcini – gătit, curăţat casa, cumpărături online sau în magazine, grădinărit, îngrijirea copiilor, întâlniri cu familia și prietenii, sarcinile de serviciu. Lista este îndeajuns de lungă încât somnul să fie resimţit ca o veritabilă binecuvântare.

Pe de altă parte, lista cu lucrurile pe care nu suntem nevoiţi să le facem, dar pe care ne dorim să le bifăm, este și ea foarte stufoasă. În cazul lui Bakewell, ea conţine reţete pe care vrea să le încerce, spaţii domestice pe care îţi dorește să le aranjeze într-un mod diferit sau locuri pe care își propune să le vadă. Sunt, cu siguranţă, alegeri, dar, la fel ca mulţi alţii, devine adesea confuză atunci când trebuie să le distingă de necesităţi.

Rememorând dimineaţa în care s-a împiedicat pe scările de la metrou, pentru că se grăbea foarte tare, scriitoarea americană Melissa Kirsch numără printre pagube nu doar zgârieturile și vânătaia pe care le-a căpătat, ci și adaosul de neplăcere pe care l-a adăugat dimineţii celor cu care a interacţionat în drum spre staţia de metrou.

„Ne grăbim pentru că întârziem. Ne grăbim pentru că vrem să ne îndepărtăm rapid de orice disconfort. Ne grăbim să venim cu soluţii la probleme care ar avea nevoie de o analiză mai profundă.”

„Ne grăbim pentru că întârziem. Ne grăbim pentru că vrem să ne îndepărtăm rapid de orice disconfort. Ne grăbim să venim cu soluţii la probleme care ar avea nevoie de o analiză mai profundă. Ne grăbim să ne asumăm obligaţii, să luăm decizii și să intrăm în relaţii, pentru că vrem ca lucrurile să fie tranșate”, scrie Kirsch, remarcând cât de ridicol este să tratezi viaţa ca pe o simplă listă cu lucruri care trebuie rezolvate.

Pentru că s-a trezit adesea dorindu-și să treacă la următorul lucru de pe listă, chiar dacă ceea ce făcea în momentul respectiv îi aducea bucurie, Kirsch povestește că s-a deprins să se oprească și să se întrebe unde și de ce se grăbește. Sunt întrebări foarte bune, pe care le articulează, într-unul din poemele ei, și poeta americană Marie Howe. În timp ce își zorește fetiţa să ţină pasul cu ea într-o zi aglomerată, în care are de mers la curăţătorie, la magazinul alimentar, la piaţă și la benzinărie, autoarea își dă seama cât de lipsită de sens este graba care i-a intrat în oase și pe care i-o transmite și fiicei ei („Unde vreau să se grăbească? La mormântul ei? / La al meu?”).

Un ritm mai lent, o viaţă mai bună. Cum să încetinim?

Obsesia de a ne mișca din ce în ce mai repede ne-a propulsat într-o „eră a furiei”[1], scrie jurnalistul Carl Honoré, autorul unei cărţi despre viaţa trăită sub tirania cronometrului, observând înverșunarea și iritarea pe care le manifestăm pe șosele, la cumpărături, în relaţii sau la locul de muncă. Nu mai tolerăm întreruperile și întârzierile, și, în această cursă în care nu ne mai putem dezlipi piciorul de pe pedala acceleraţiei, ceilalţi au devenit, nu știm bine când, obstacole pe care trebuie să le depășim pentru a ne încadra în timp.

În timp ce răsfoia un ziar pe aeroportul din Roma, Honoré a avut o revelaţie, citind despre un proiect menit să scurteze timpul petrecut de părinţii cu copiii lor înainte de culcare: basme clasice condensate în serii audio de câte un minut. Ideea de-a da gata cinci povești în numai 5 minute i s-a părut prea bună ca să fie adevărată; era o perioadă în care fiul său de doi ani îi cerea povești lungi, citite pe îndelete, în timp ce el se străduia să aleagă istorioare cât mai scurte, pe care să le turuie cât mai rapid, pentru a putea sări la următorul punct al programului, fie că era vorba de muncă, de cină, de o carte bună sau de a urmări știrile serii. Abia în timp ce calcula cât timp ar câștiga cu noua serie de basme și-a dat seama cât de distorsionat vedea viaţa și lucrurile cele mai bune din ea, după ce fusese infectat cu acest virus al grabei, care nu pare să ierte pe nimeni.

„Toate lucrurile care ne unesc și care dau un sens vieţii noastre – comunitate, familie, prieteni – se dezvoltă pe ceva din care nu avem niciodată destul: timpul.”

De fapt, tocmai această revelaţie a impactului pe care îl are asupra copiilor ritmul demenţial de viaţă al adulţilor (tot mai mulţi copii și adolescenţi ajung în cabinetele psihologilor cu simptome ale depresiei și anxietăţii sau cu tulburări de nutriţie) ar putea fi motivul cel mai bun pentru a domoli ritmul. Și, până la urmă, „toate lucrurile care ne unesc și care dau un sens vieţii noastre – comunitate, familie, prieteni – se dezvoltă pe ceva din care nu avem niciodată destul: timpul”[2].

Nu există o formulă infailibilă de a încetini, dar fiecare dintre noi poate căuta echilibrul și ritmul care i se potrivește, conchide Honoré, după se analizează mai multe domenii ale vieţii care au fost afectate de acest etern du-te vino, pentru a ajunge la o concluzie previzibilă: de multe ori, mai încet înseamnă mai bine – pentru sănătatea noastră, pentru activitatea profesională, pentru relaţiile de familie.

Ceea ce căutăm în procesul de încetinire nu este lentoarea, ci sentimentul că ne putem bucura de lucrurile bune din viaţă.

Iar schimbarea începe cu pași mici. Poate fi vorba despre alegerea de a mânca încet, în compania cuiva, mâncare gătită din ingredientele pe care le avem în casă, în loc de a înfuleca produse de tip fast-food în faţa calculatorului. Sau despre alegerea de a ne bucura de o dimineaţă însorită, în loc să ne enervăm și să tracasăm șoferul care se află în faţa noastră. Am putea începe să acordăm toată atenţia cuiva din familie care ne povestește ceva, fără să tragem cu ochiul la notificările telefonului sau să derulăm în minte programul zilei următoare.

Ceea ce căutăm în acest proces de încetinire nu este neapărat lentoarea, ci sentimentul că putem face faţă sarcinilor de zi cu zi și că ne putem bucura de lucrurile bune din viaţă, notează scriitoarea Tchiki Davis. Câteva dintre sugestiile pe care le oferă Davis: pauzele luate intenţionat, reducerea timpului trecut pe telefon, ţinerea unui jurnal (o tehnică utilă pentru a „ajuta creierul să schimbe vitezele”), ieșirile în natură.

Îmbrăţișarea simplităţii și minimalismului, refuzarea planurilor și activităţilor care nu ne sunt cu adevărat necesare, concentrarea atenţiei asupra experienţelor prezentului, în loc să le lăsăm să evadeze în viitor sau în trecut, sau cultivarea bucuriei și a recunoștinţei pentru lucrurile bune din viaţă reprezintă alte modalităţi de a ne sustrage grabei.

Timpul pe care îl dăm altora ni-l dăm nouă

Lipsa de timp ne poate determina să acţionăm împotriva convingerilor și principiilor pe care le avem (sau cel puţin le susţinem la nivel declarativ), a arătat un cunoscut experiment, realizat în 1970 la Seminarul Teologic Princeton. În timp ce căutau o clădire din campus, pentru a ţine un discurs (unii, pe tema parabolei samariteanului milos, pe care tocmai o parcurseseră, alţii pe un subiect neutru), studenţii au întâlnit o persoană căzută în faţa unei uși, care gemea. „Victima” făcea parte din echipa de cercetători, dar studenţii nu știau acest lucru.

Cei mai mulţi dintre seminariști nu au acordat ajutor omului căzut, grăbiţi să ajungă la locul unde urmau să-și prezinte expunerea. Rezultatele au infirmat ipoteza cercetătorilor potrivit căreia studenţii care tocmai citiseră parabola samariteanului milos ar fi fost mai dispuși să ajute. De fapt, majoritatea lor au ignorat omul căzut, nu au catadicsit să-l întrebe ce s-a întâmplat ori s-au oprit pentru scurt timp, fără a-l ajuta cu ceva. Singurul factor care a făcut o diferenţă a fost cel legat de timp. În timp ce unii dintre subiecţi credeau că au suficient timp pentru a ajunge la conferinţă, alţii au fost avertizaţi să se grăbească, pentru că ar fi fost în întârziere. În final, două treimi dintre studenţii convinși că au timp și doar 10% dintre cei care credeau că sunt în întârziere s-au oprit pentru a ajuta victima.

Citește și: Captivi între acele de ceasornic

Dacă percepţia lipsei de timp i-a făcut insensibili la o nevoie evidentă pe cei care ar fi trebuit să fie cei mai predispuși la a face binele (și, pe deasupra, în urmă cu mai mult de jumătate de secol, într-o lume ce părea că se mișcă destul de încet), ce speranţe putem avea noi?

Încercând să răspundă la această întrebare, medicul Gabriella Rosen Kellerman observă că problema constă în modul în care creierul nostru tratează timpul – acesta devine un factor decisiv în decizia de a ne opri (sau nu) pentru a împlini o nevoie a celor de lângă noi. Adesea nu este vorba atât de lipsa obiectivă a timpului, cât de percepţia noastră subiectivă, scrie Kellerman, explicând că avertizarea de a ne grăbi declanșează în mintea noastră un anumit scenariu, care ne constrânge să creștem viteza și să ignorăm orice ne-ar distrage de la obiectivul nostru.

Persoanele generoase cu timpul lor trăiesc sentimentul abundenţei timpului.

Atunci când suntem presaţi de timp suntem și mai puţin predispuși să-i ajutăm pe alţii, dar exact aceasta ar putea fi soluţia, a arătat un studiu din 2010. Cercetătorii au constatat că persoanele generoase cu timpul lor trăiesc sentimentul abundenţei timpului. Iar pentru că se simt și mai eficienţi, cei care dăruiesc timp devin mai dispuși să petreacă timp cu alţii, în ciuda programului lor încărcat.

Acestea sunt vești cu adevărat bune pentru toţi aceia care se plâng că au pierdut controlul asupra timpului lor și că sunt prea zoriţi pentru a mai reuși să investească în relaţiile cu ceilalţi. Timpul nu înseamnă bani și nici ambiţia de a doborî toate recordurile de viteză, ci este viaţa care a fost așezată în palmele noastre pentru a duce mai departe făgăduinţa înveșnicirii, atingând prin ea vieţile celor pe care i-a așezat printre noi Acela care numără toate zilele noastre.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.