„Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale, Trei turme de miei, Cu trei ciobănei.” (balada populară „Mioriţa”)

Doar că nu mai sunt trei turme, ci una. Și nu paște pe-un picior de plai, ci pe după un bloc. Și cu greu ai putea numi „gură de rai” un loc care se învecinează cu groapa de gunoi Glina. Dacă buchetul de miasme care îţi ridică pulsul când intri în Popești-Leordeni dinspre centura Capitalei, și care ajunge și până în Berceni în nopţile călduroase de vară cu vânt puternic, are ceva de-a face cu raiul, atunci viaţa nu are niciun sens. Sau în Berceni ajungea doar mirosul de hoit de la fabrica de clei de oase, Protan?!

În orice caz, în complexul rezidenţial Confort City din Popești-Leordeni, lumea nu este prea fericită de compromisurile făcute. „Cei de la blocuri de-aici se plâng că le miroase. Dar ce, m-am dus eu peste ei, sau au venit ei peste animale? (…) Când au început să construiască, au venit ăia doi fraţi pe biciclete (n.r. fraţii Negoiţă), să-mi cumpere pământul… Nu-l dau. Bunicul avea stâna fix pe locul unde este acum Spitalul „Sf. Ioan”. Ceaușescu a venit în vizită și le-a zis oamenilor lui să ne dea aici pământ. Nu era nimic, câmp cât vedeai cu ochii”, spune Gheorghe Dauti, președintele Federaţiei Crescătorilor de Ovine și Caprine din România. Fiecare complex are „surprizele” lui. Confort City – cu mirosurile, Greenfield – cu drumul de acces, unele sunt incredibil de prost lucrate, altele – incredibil de departe. Dar, la preţurile la care se vând apartamentele noi în oraș, nu este de mirare că cele de la periferie sunt ocupate și se construiește în continuare. Speranţa oricui este că problemele majore se vor rezolva în timp. Judecând după frecvenţa valurilor de aer parfumat, problema cu Protanul este oarecum rezolvată. Problema cu Glina nu este nici pe departe rezolvată. Conform anchetatorilor italieni, în spatele afacerii de 10-12 milioane de euro de la Glina s-ar afla Don Vito Ciancimino, fostul primar mafiot din Palermo, însă nu este fapt dovedit. Dovedit este însă faptul că, în ciuda multiplelor reclamaţii la Garda de Mediu și chiar a plângerilor penale din partea celor care trăiesc în vecinătate, pentru că fântânile le-ar fi pline cu levigat[1], iar aerul e plin de hidrogen sulfurat, nicio instituţie nu a rezolvat problema de ani de zile.

Pentru mulţi români, asta e România, o ţară care te obosește lucrând împotriva ta și în ciuda ta, dacă nu ești destul de șmecher cât să o faci să lucreze pentru tine.

Sunt sărac sau doar mi se pare?

La români, locuinţa este o treabă foarte importantă. Noi nu suntem un neam bogat, dar suntem un neam de proprietari și prin asta se traduce bogăţia noastră. Spre deosebire de Occident, partea cea mai importantă din avere o reprezintă imobilele aflate în proprietate și nu activele financiare. Aceasta nu înseamnă însă că fiecare român este la casa lui. România înregistrează cel mai mare nivel de supraaglomerare a locuinţelor din UE, peste 50% din populaţie trăind cu rudele în gospodării supraaglomerate. Ceea ce ne duce la alt motiv pentru care locuinţa este extrem de importantă pentru români – în modul cel mai practic, locuinţa în care stăm ne modelează viaţa.

Spaţiul este sfânt. „Deși împart același oraș, bucureștenii locuiesc în condiţii extrem de diferite. Pare că fericirea lor e direct proporţională cu suprafaţa casei”, este concluzia unei cercetări antropologice realizate în Capitală.[2] Ceea ce nu înseamnă că pentru români fericirea e să aibă o vilă cât mai mare, ci înseamnă că lipsa spaţiului ne afectează în mod practic viaţa și ne poate amâna planurile pe termen lung, precum întemeierea sau lărgirea familiei. Și nu e vorba doar de lipsa spaţiului, ci și de lipsa banilor. Eurostat arată că românii sunt printre europenii cu cea mai mare povară a costurilor legate de locuinţă. Venitul mediu al unei familii este de 3.000 de lei lunar, din care 87,5% se duc pe cheltuieli de bază, arată cel mai recent raport INS.[3] „Alocarea prioritară a cheltuielilor pentru nevoile de bază, între care cele legate de locuinţă, conduce la minimizarea altor tipuri de cheltuieli, în mod tipic investiţia în resursele de dezvoltare ale membrilor gospodăriei, cum ar fi educaţia și formarea profesională, prevenirea problemelor de sănătate sau accesul la bunuri și servicii culturale”[4], se explică și într-un studiu realizat de Banca Mondială. Nu este de mirare că vârsta la care tinerii români părăsesc locuinţa părinţilor a ajuns la 30,3 ani, cea mai ridicată valoare din UE, și nici că rata fertilităţii a scăzut, în consecinţă. Dacă generaţiile anterioare au devenit proprietari prin repartizare de la stat, moșteniri și agoniseli proprii, noile generaţii se confruntă cu un deficit de locuinţe la preţuri accesibile.

Perspectiva chiriei nu este mai roză. Un angajat care vrea să-și închirieze o garsonieră va plăti 33% din salariul net, nu mai puţin de 48% din salariu pentru două camere și 64% dacă își închiriază o locuinţă cu trei camere, conform unui studiu realizat de platforma de anunţuri imobiliare Storia.ro. Situaţia este deosebit de îngrijorătoare în Cluj, nu doar pentru că preţurile la imobiliare au ajuns să fie cele mai mari din ţară, ci pentru că ocupă o pondere semnificativ mai mare din venituri. Dacă, la nivel naţional, preţul mediu pentru închirierea unui apartament cu două camere reprezintă 48% din salariul mediu net al unui angajat din România, închirierea unei locuinţe cu două camere reprezintă 72% din salariul mediu net al unui angajat din Cluj. Iar, în timp ce experţii imobiliari spun că este vorba doar despre o normalizare a pieţei, o corecţie a preţurilor după criza din 2007, oficiali BNR au atras recent atenţia asupra unui „nou risc”, reprezentat de creșterea accelerată a preţurilor la imobiliare, în contextul acumulării de tensiuni economice din cauza ritmului rapid de creștere economică bazat doar pe consum privat stimulat prin creșteri de salarii în sectorul public.

Aceste analize pot părea plictisitoare, dar ele explică și unui sătean de ce un bucureștean care câștigă 3.000 de lei pe lună în mână poate să aibă probleme financiare. Chiar dacă este mai bogat decât 65% dintre salariaţii români, care în prezent câștigă net sub 2.000 de lei pe lună, tot dă 87% pe cheltuieli asociate gospodăriei. Doar că în București se strânge crema celor mai bine plătiţi 10% din salariaţii ţării, ceea ce ridică media PIB-ului pe cap de locuitor, ajustat după puterea de cumpărare foarte mult, astfel încât să ajungem nivelul altor metropole europene, deși în realitate PIB-ul pe cap de locuitor nominal pentru București-Ilfov este mai mic decât în multe orașe europene. Conform celor mai recente date Eurostat, inegalitatea dintre bogaţi și săraci în România ajunsese, în 2015, la cel mai înalt nivel de după intrarea în Uniunea Europeană. Și aceasta nu neapărat din cauza salariilor mici, ci a celor foarte mari și puţine.

În 2011, pragul de sărăcie relativă[5] se situa peste nivelul salariului minim net pe economie, ceea ce însemna că cine câștiga salariul minim era automat catalogat drept sărac. Această problemă s-a rezolvat cu creșterea salariului minim, care a ajuns la 80% din salariul median. Așa am ajuns să fim ţara cu cele mai puţine salarii mici (deși cu cele mai mici salarii mici din Europa). Ceea ce nu e rău, dacă ne gândim că rata sărăciei absolute – adică procentul oamenilor care nu-și permit să cumpere un coș de bunuri (prag definit de autorităţi) – a tot scăzut. Rău este că rata sărăciei relative se află în creștere pentru principalele categorii ale populaţiei și aceasta într-o perioadă de creștere economică, arată un raport INS.[6] Cum se explică? Spre deosebire de rata sărăciei absolute, care se calculează în funcţie de un reper fix – coșul alimentar –, rata sărăciei relative se calculează cu un reper mobil – venitul median. „În vreme ce sărăcia relativă ne arată cât de săraci sunt unii români faţă de alţii, sărăcia absolută ne spune câţi români trăiesc de azi pe mâine. Este o mare diferenţă. Fiindcă rata sărăciei relative poate să crească nu doar fiindcă unii oameni câștigă mai puţin, ci fiindcă veniturile unei minorităţi cresc puternic. Rata sărăciei astfel calculată crește de fapt dacă crește inegalitatea. Cu alte cuvinte, problema nu este că devenim mai săraci, ci mai inegali”, explică analiștii de la Săptămâna Financiară.

Deci – deși condiţiile de trai s-au îmbunătăţit, dacă ne gândim de unde am plecat, din negura lui 1989, iar puterea de cumpărare a unui salariu mediu și a unei pensii medii, raportat la costul coșului alimentar, a tot crescut – accesul la o locuinţă cu un preţ decent este scăzut, iar în ce privește repartiţia veniturilor și avuţiei populaţiei se observă o polarizare tot mai ridicată, rezumă Florin Georgescu, prim-viceguvernator al BNR, în prelegerea „Capitalul în România anului 2015”. Pe scurt, nu suntem nebuni dacă astăzi nu ne simţim bogaţi. Realitatea este că, deși în mod obiectiv sărăcia s-a diminuat în societate, sentimentul de sărăcie s-a menţinut accentuat prin raportare la veniturile celorlalţi.

Cine nu o știe pe Nicoleta?

Este foarte ușor să reducem problema inechităţii la sentimentalisme, orgolii și invidii. Dar, dacă ar fi doar sentimente la mijloc, de ce sunt românii atât de disperaţi să plece din ţară? Cât de bine trebuie să fie la noi în ţară ca să vină o publicaţie ca The Guardian să ne informeze că româncele sunt violate, bătute și exploatate în fermele marilor patroni din provincia Ragusa (Italia), al treilea cel mai mare producător de legume din Europa?

Nicoleta și soţul ei au lăsat doi copii în urmă când au plecat spre Italia. Știau că o să muncească pe brânci, dar măcar erau împreună. N-o fi fost soţul ei vreun sfânt, dar nici nu se aștepta din partea lui să o bată când ea a refuzat să devină sclava sexuală a șefului. Dacă ar fi insistat cu refuzurile, ar fi fost daţi afară, ar fi aflat și ceilalţi patroni ce soi de angajaţi sunt și nu i-ar mai fi luat nimeni. Până la urmă, Nicoleta a fugit de la fermă. Fără soţ și fără bani. A rămas blocată în Italia, până când prietenii au făcut rost de bani ca să îi ia un bilet de autocar spre România. Până atunci pierduse deja custodia celor doi copii, care locuiesc cu fratele fostului soţ. Așa că, în ciuda abuzului suferit, s-a întors în Ragusa. L-a raportat pe fostul șef la poliţie, dar cazul nu a ajuns să fie judecat nici până acum.

Matematica acestei situaţii este simplă. Dacă fermierii italieni le-ar plăti oamenilor cât îi obligă legea, adică 56 de euro pentru 8 ore de muncă, întreaga economie a regiunii ar face implozie. „De aceea, autorităţile se uită în cealaltă direcţie și este atât de greu ca cineva să facă ceva în această privinţă”, spune Giuseppe Scifo, liderul CGIL, cel mai mare sindicat din Italia. Iar pentru români, chiar dacă primesc cu 20 de euro mai puţin decât ar trebui, tot sunt cu 20 de euro mai mult decât ar face în ţară. Știţi cine se duce în Ragusa? Moldova. De ce? Moldova este cea mai săracă regiune din UE! Oameni din Vaslui, din Botoșani, care nu au ce să muncească acasă pe destui bani cât să își acopere cheltuielile. Aceștia sunt oameni practic ejectaţi din România. Oricine își poate da cu părerea despre românii plecaţi la muncă și despre asistaţii sociali, dar adevărul este că în România binecuvântaţi cu oportunităţi sunt în general doar cei care se nasc în patru, cinci mari orașe ale ţării – București, Cluj, Timișoara, Iași – și chiar și asta ar putea părea o exagerare pentru cei care, în final, tot în București se mută pentru un job bun. Asta se cheamă inechitate!

„Jumătate dintre localităţile din România nu au canalizare, nu au apă curentă”, spunea Mugur Isărescu anul trecut. Un profil al persoanelor sărace care muncesc indică faptul că 92% din ele sunt localizate în zone rurale, majoritatea locuiesc în zone slab populate și 95% au cel mult gimnaziul. De mai bine de 20 de ani, guvernele au investit în cel mult 3-5 mari orașe, lăsând restul în colaps. Planul de dezvoltare a României prin investiţii și infrastructură nu doar că ţine ţara deconectată de Vest, ci de ea însăși. „Mi s-a spus de multe ori că sărăcia este o alegere. Este, într-adevăr, dar alegerea este făcută prea adesea la nivel de politici guvernamentale”, a declarat raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite pe probleme de sărăcie extremă şi drepturile omului, Philip Alston, despre nivelul de sărăcie din România.

Sărăcia menţinută se traduce în lucruri practice, cum ar fi abandonul școlar, infracţionalitate în rândul copiilor. Vicepreședintele Colegiului Naţional al Asistenţilor Sociali din România atrage atenţia că astăzi „o treime dintre copiii sub şase ani din România suferă de privare materială severă”. Deja suntem în situaţia în care se anticipează că populaţia preşcolară şi şcolară a României (0-23 ani) va scădea de la aproape 3,6 milioane, din perioada 2015-2016, la 2,1 milioane, în 2060, în contextul în care procesul de îmbătrânire s-a accentuat de la an la an, potrivit INS. Și deja suntem în situaţia în care unul din doi copii nu promovează fie examenul de evaluare naţională, fie pe cel de bacalaureat.

Lipa educaţiei are un impact sever pe piaţa muncii, deja afectată de migraţia muncitorilor calificaţi către vestul Europei. Nu există industrie sau sector de activitate care să nu se plângă de lipsa forţei de muncă, arată un studiu KeysFin efectuat pe un eșantion reprezentativ de 150 de firme din diverse domenii de activitate. Iar lucrătorii care rămân sunt prea puţini și prea slab instruiţi. Suntem ultimii din UE la numărul de absolvenţi de studii superioare și suntem primii la analfabetismul funcţional. Aceasta va genera în următorii ani o criză tot mai aprofundată a forţei de muncă. Nu vom mai putea ţine pasul cu tehnologia şi cu progresul ştiinţific din simplul motiv că nu vom înţelege aceste procese. Dacă trendul actual se va menţine, „riscăm ca România să devină o ţară cu două viteze: elita a 10% din populaţie, bine plătită, şi ceilalţi, din care o bună parte vor trăi la limita subzistenţei”, a declarat Cristian Hatu, cofondator al Centrului de Evaluare şi Analize Educaţionale (CEAE). În schimb, eliminarea analfabetismului funcţional până în 2030, prin schimbarea metodei de predare, ar putea duce la o creştere economică a României de peste 200% din PIB-ul actual, susţin reprezentanţii CEAE, doar că „diminuarea acestuia nici măcar nu apare printre priorităţile guvernului”.

Final. Sau mai stăm pe aici?

Radio France International rezumă analiza situaţiei economice, sociale și demografice a României la o concluzie cruntă – „Radiografia României: mai puţini, mai bătrâni, mai săraci”. Este un orizont întunecat la care trebuie să privească cei care astăzi trebuie să opteze pentru o facultate, cei care nu își mai găsesc de muncă și trebuie să se reprofileze, cei care se gândesc între câte rate să își mai împartă banii, cei care se gândesc cum ar mai scoate cămașa dacă ar avea și un copil. Primul impuls este să acoperim această realitate cu un văl de iluzii, cum că nu o fi așa rău de fapt. Însă nu are niciun sens să facem asta, când știm deja ce avem de schimbat. La lunga listă venită de la Comisia Europeană[7] se adaugă cerinţele oamenilor de afaceri pentru predictibilitate fiscală. Este ceva cel puţin bizar ca, în trei ani de activitate a unui CEO de companie străină, să se perinde pe la Guvern nu mai puţin de patru premieri. Se cer investiţii serioase în infrastructură, în instruire și educaţie, în cercetare și inovare. Cei care urmăresc ceea ce se întâmplă în școli cer aducerea educaţiei românești în secolul al XXI-lea, prin reformarea programei școlare și a modului de predare, dar mai ales prin educarea profesorilor în acest sens în școli specializate pentru asta, așa cum există în alte ţări. Guvernanţii nu duc lipsă de sugestii și unele chiar au fost incluse în Strategia Naţională privind Incluziunea Socială și Reducerea Sărăciei pentru Perioada 2015-2020.

Pare că soluţiile se restrâng în zona politicilor publice și mai niciodată în zona responsabilităţii personale. Ce atitudine ar trebui să avem noi, ca cetăţeni care spunem că vrem să rămânem în ţară alături de familiile noastre și să trăim bine? Cinismul și sarcasmul sunt primele care ies în faţă în cazul unei crize naţionale, așa cum s-a văzut în ultimii ani, pe principiul „dacă nici Dumnezeu nu cere de unde nu-i, hai măcar să facem haz de necaz”. Potenţialul de inteligenţă şi creativitate al românilor este comparabil cu cel al popoarelor vestice, explică autorul Daniel David, profesor-asociat la Icahn School of Medicine at Mount Sinai.[8] Dar, din cauza nevalorificării acestui potenţial, suntem nefericiţi, nesatisfăcuţi, nu avem încredere în nimeni și nu cooperăm, dar favorizăm ca mecanism defensiv cinismul/scepticismul crescut, dublat uneori de satiră/umor, ceea ce nu ne ajută să construim instituţii moderne prin care să ne valorificăm potenţialul cognitiv. Nu doar asta, dar adesea ne victimizăm mai mult decât e cazul și ne credem mai agreabili decât suntem în realitate. Aceste mecanisme defensive au drept consecinţă faptul că nu înfruntăm ușor realitatea actuală, ci trăim în una proiectată de noi – explică David.[9] Nu pot să nu mă gândesc că zicala „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere” este o astfel de realitate proiectată care ne împiedică să luptăm pentru schimbările pozitive pe care le așteptăm vag, dar le dorim aprig.

Nu știu care este originea zicalei, dar există o pildă în Biblie care o contrazice. Este Pilda celor Zece Talanţi, din Matei 25:14-30. În această povestire, un om are trei slujitori, talentaţi în măsuri diferite. Celui mai talentat îi dă cinci talanţi, altuia – doi și celui din urmă – doar unul, să aibă grijă de averea sa cât timp este plecat. Primii doi slujitori au investit banii și i-au înapoiat mai mulţi, dar al treilea, de frică să nu piardă talantul, l-a ascuns și l-a înapoiat la fel cum l-a primit. Stăpânul a fost însă nemulţumit când și-a primit talantul înapoi și l-a numit pe slujitor „rob viclean și leneș”. Iar sfârșitul este exact contrariul zicalei de la care am plecat: „Celui ce are i se va da și va avea de prisos, dar de la cel ce n-are se va lua și ce are.” Cum putem descifra atitudinea stăpânului din pildă? Dacă banii au fost încredinţaţi pentru a fi păstraţi în siguranţă, atunci nu ar fi mai iresponsabil pentru cineva să facă o investiţie, decât să îi păstreze intacţi? Și de ce s-ar supăra cineva că a primit exact suma pe care a predat-o? Încurcătura vine din faptul că pilda folosește talantul, o măsură monetară, dar vorbește despre un om care și-a încredinţat „avuţia” și care simbolizează Împărăţia cerurilor. Noi suntem obișnuiţi să ne gândim că averea noastră înseamnă suma banilor din cont, dar ar fi naiv să ne gândim că tot asta înseamnă și pentru Dumnezeu. Talanţii sunt daruri, capacităţi, înzestrări personale pe care le primim ca dar și pentru care suntem responsabili. Deși este un îndemn către ucenici să își folosească talentele pentru evanghelizare, pilda are o aplicabilitate generală în timp, spaţiu și situaţii, pentru că singura investiţie care rămâne valabilă și după ce am murit este ceea ce am făcut cu propriile capacităţi.

„Dacă ne-am dezvolta încrederea unii în alţii, am reuşi să reducem cinismul şi exagerările, stimulând cooperarea, şi astfel, pe fondul competitivităţii care ne caracterizează, ne-am utiliza potenţialul intelectual foarte bun, cu impact pozitiv asupra calităţii vieţii şi imaginii noastre sociale”[10], mai spune Daniel David. Să cauţi să conservi ce ai primit, din frică sau neîncredere, înseamnă să pierzi, să risipești. Așteptarea unei perspective mai luminate nu înseamnă pasivitate, ci opusul. „Până la urmă avem două variante pentru viaţa noastră: fie ne lamentăm de ceea ce nu avem, fie folosim la maximum ceea ce ni s-a oferit. Excelenţa nu e dată de talentul pe care îl ai, ci de modul în care alegi să îl folosești.”[11] Dacă suntem responsabili pentru visurile noastre, atunci cu siguranţă suntem responsabili și pentru alegerile prin care contribuim ori la construirea mediului în care vrem să trăim, ori la demolarea lui.

Footnotes
[1]„Levigatul este un lichid care a percolat un depozit de deșeuri, dizolvând sau antrenând substanţe nocive pentru mediu din materialul prin care a trecut.”
[2]„Natalia Negru, Cristina Boboc, Vlad Cătună et.al., «De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan », Pro Universitaria, Bucureşti, 2016, accesat pe bucharesthousingstories.ro”.
[3]„Iulia Manea, Mariana Neaga et.al., «Coordonate ale nivelului de trai în România. Anul 2015», insse.ro”.
[4]„Miglena Abels, Daniel Arpinte, Cosmin Briciu et. al., «Studiu de fundamentare pentru Strategia naţională privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei 2015-2020», mmuncii.ro”.
[5]„Conform cursdeguvernare.ro, pragul sărăciei relative este de 60% din mediana veniturilor disponibile pe adult echivalent. Mediana împarte valorile consemnate la populaţie exact la mijloc, jumătate fiind deasupra și jumătate sub această valoare.”
[6]„Nicoleta Maricica, Steluţa Rădoi et.el., «Tendinţe sociale 2016», insse.ro”.
[7]„Raportul de ţară al României pentru 2016, Comisia Europeană, http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2016/cr2016_romania_ro.pdf”.
[8]„Daniel David, «Cum sînt şi cum se cred românii», în Dilema veche, nr. 683, 23-29 martie 2017, accesat pe dilemaveche.ro”.
[9]„Idem.”
[10]Ibidem.
[11]„Marius Necula, «Cerul (nu) este limita. E destinaţia», în Semnele timpului, număr special, 2013.”

„Levigatul este un lichid care a percolat un depozit de deșeuri, dizolvând sau antrenând substanţe nocive pentru mediu din materialul prin care a trecut.”
„Natalia Negru, Cristina Boboc, Vlad Cătună et.al., «De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan », Pro Universitaria, Bucureşti, 2016, accesat pe bucharesthousingstories.ro”.
„Iulia Manea, Mariana Neaga et.al., «Coordonate ale nivelului de trai în România. Anul 2015», insse.ro”.
„Miglena Abels, Daniel Arpinte, Cosmin Briciu et. al., «Studiu de fundamentare pentru Strategia naţională privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei 2015-2020», mmuncii.ro”.
„Conform cursdeguvernare.ro, pragul sărăciei relative este de 60% din mediana veniturilor disponibile pe adult echivalent. Mediana împarte valorile consemnate la populaţie exact la mijloc, jumătate fiind deasupra și jumătate sub această valoare.”
„Nicoleta Maricica, Steluţa Rădoi et.el., «Tendinţe sociale 2016», insse.ro”.
„Raportul de ţară al României pentru 2016, Comisia Europeană, http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2016/cr2016_romania_ro.pdf”.
„Daniel David, «Cum sînt şi cum se cred românii», în Dilema veche, nr. 683, 23-29 martie 2017, accesat pe dilemaveche.ro”.
„Idem.”
„Marius Necula, «Cerul (nu) este limita. E destinaţia», în Semnele timpului, număr special, 2013.”