Credinţa este un concept des folosit, dar rar înţeles în bogăţia semanticii sale și a implicaţiilor sale filosofice. Pentru a-i fi reprezentate fidel natura și conţinutul, credinţa creștină trebuie să depășească în mintea comunicatorului stadiul definirii prin intermediul listelor de doctrine, de crezuri, de principii morale, porunci și de ritualuri liturgice.
Credinţa este mai mult decât cea mai cuprinzătoare definiţie a sa, care o echivalează cu religia sau cultul. În Biblie, credinţa nu s-a suprapus niciodată exclusiv cu sfera religiei. Dimpotrivă, hermeneutica biblică ne conduce la înţelegerea credinţei ca substanţă în faţa căreia niciun domeniu al existenţei fiinţelor raţionale nu rămâne impermeabil. Determinând transpunerea în lumea terestră a fundamentelor „culturii” unei alte lumi – Cerurile, locul locuinţei lui Dumnezeu –, credinţa devine un factor care impregnează și modelează relaţiile interumane, valorile, normele, cunoașterea, înţelepciunea, un veritabil izvor al culturii și catalizatorul unui mod de gândire, al unei filosofii de viaţă. Iată de ce credinţa creștină vorbește despre restaurarea unei realităţi perfecte și face acest lucru infuzând lumea cu speranţă și har și, implicit, cu capacitatea de a trăi aici modelul de Acolo. Credinţa creștină propune deci o relaţie salvatoare, care presupune, la rândul ei, refacerea conexiunii pierdute și o angajare pe un drum al restaurării care trebuie în final să ajungă deplină.
Istoria ne-a arătat că religia/credinţa este malformată adesea de predispoziţiile și preconcepţiile, ignoranţa sau reaua-voinţă a indivizilor. Iar instituţionalizarea religiei a avut, din păcate, efectul rezidual al transformării credinţei dintr-o filosofie a restaurării lumii, congruentă cu cele mai înalte idealuri umane, într-o ideologie adesea opresivă și un mediu propice pentru dezvoltarea instinctului persecuţiei.
De aceea avem nevoie să regăsim credinţa care se construiește pe esenţa caracterului și a Legii lui Dumnezeu – „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Ideile, atitudinile, iniţiativele sau acţiunile cuiva, individ sau instituţie, de orice natură ar fi ele și în orice domeniu și-ar găsi aplicaţia, nu sunt cu adevărat creștine dacă nu sunt permanent și complet cufundate în această esenţă a Dumnezeirii. Idei și acţiuni care pot fi etichetate ca drepte, corecte, legitime, dar care nu respectă chintesenţa Legii lui Dumnezeu – iubirea faţă de Dumnezeu și faţă de semeni – nu sunt în realitate idei și acţiuni autentic creștine.
Această concluzie, care subliniază deopotrivă caracterul iubitor al dreptăţii și dreptatea iubirii lui Dumnezeu, e congruentă cu învăţătura Bibliei conform căreia dragostea este cea care salvează, eliberează și garantează libertatea, convinge și hrănește relaţia, transformă și păstrează caracterul, schimbă percepţia și cunoașterea, construiește și definește societatea funcţională a lumii lui Dumnezeu.
Poate că o asemenea societate pare utopică în paradigma lumii în care trăim, dar comunicarea credinţei în această manieră nu este utopică, ci ideală. De fapt, în cuvintele Bibliei, înseamnă să vorbim și noi cum a vorbit Iisus. Actualizat, modelul lui Iisus este ilustrat parţial de misionarii care au mers la triburi sălbatice și au încercat să-i înveţe principiile unei vieţi holistic mai bune. Cu dragoste și cu altruism. Nu cu pretenţii și vicleșug, nu cu sabia sau cu botezul în masă.
În istoriile de acest tip, precum și în viaţa lui Iisus, accentul cade simplu și firesc pe capacitatea adevărului (nu cel propoziţional, ci cel întrupat, trăit, care se suprapune în bună măsură cu dragostea) de a convinge, de a mișca și de a transforma. Dacă ne regăsim această credinţă, avem ce spune lumii. Din nou.