„Îmi place Christosul vostru. Nu-mi plac creștinii voștri. Creștinii voștri sunt atât de diferiţi de Christosul vostru.“ (Mahatma Gandhi)

Nici unui creștin de bună credinţă nu îi poate fi indiferentă reflecţia aceasta a unei personalităţi atât de pregnante cum a fost Gandhi. Reacţia firească este preocuparea, chiar îngrijorarea și dorinţa de a îndrepta lucrurile, atât cât îi stă în putinţă fiecăruia. Nu se poate continua la fel dacă se constată că, undeva, pe drumul ce părea că se așterne de la sine sub picioarele creștinilor îndreptăţiţi, apar semnele ce indică rătăcirea. E absurd să mergi mai departe, dacă ești de bună-credinţă, când vezi că altul e adevăratul drum drept, Calea pe care o reprezintă Christos. Fariseul Nicodim, căruia Iisus îi spusese că, prin ceea ce a înţeles, nu se află departe de împărăţia cerurilor, se poate să fi ajuns doar la o intersecţie cu Calea spre ea. Biblia nu spune mai departe ce s-a întâmplat cu priceperea dobândită.

E vital să înţelegi ce se petrece. E vital să înveţi din momentele istorice în care s-a repetat rătăcirea pentru a-ţi fixa reperele corecte. Ce anume îi determină pe niște oameni bine intenţionaţi să gândească despre învăţătura creștină în felul lui Gandhi? De unde vine această percepţie? Ce a fost/este greșit în manifestarea unor creștini? Ce lipsește? Ce este în plus? Care e sursa greșelilor? Care e soluţia?

Faţa nevăzută a omului alb

Psihanalistul și omul de cultură Carl Gustav Jung, fiu de pastor, relatează conversaţia pe care a avut-o, în cadrul unei cercetări antropologice în America de Nord, cu indienii Pueblo. Jung mărturisește că a avut ocazia, pentru prima dată în viaţă, să se detașeze de privirea din interior asupra rasei albe și a civilizaţiei ei. Ceea ce a văzut, din perspectiva indianului, l-a îngrozit. Jung a aflat cât de respingător le apărea nativilor americani chipul creștinului, nediferenţiat de cel al oricărui om alb, care persecută pentru a-și impune credinţa și civilizaţia: „Albii vor mereu ceva, sunt veșnic neliniștiţi și fără odihnă. Noi nu știm ce vor. Noi nu-i înţelegem. Noi credem că sunt nebuni. (…)“

„Acest indian“, continuă Jung, „nimerise punctul nostru vulnerabil și atinsese ceva faţă de care noi suntem orbi. (…) Am văzut vulturul roman la Marea Nordului și pe malurile Nilului Alb. Apoi l-am văzut pe Sf. Augustin transmiţând britanilor, pe vârfurile lăncilor romane, credinţa creștină și pe Carol cel Mare cu faimoasele lui convertiri ale păgânilor. (…) Ceea ce numim noi colonizare, misionarism, răspândire a civilizaţiei printre păgâni etc. mai are și altă faţă, o faţă de pasăre răpitoare, care pândește cu o concentrare cumplită victima îndepărtată, o faţă care este demnă de un neam de piraţi și de tâlhari la drumul mare. Toţi vulturii și toate celelalte animale de pradă care ne împodobesc blazoanele îmi păreau a fi exponenţii psihologici adecvaţi ai adevăratei noastre naturi…“[1] Dacă Jung are dreptate, atunci se ridică din nou întrebarea: ce anume orbește și deturnează conștiinţa creștinului, ce anume îi pervertește intenţiile faţă de semenii care nu sunt ca el?

Fanaticul care te iubește

Scriitorul israelian contemporan Amos Oz propune, la rândul său, un portret deosebit de expresiv, ușor identificabil în istorie și în lume: „El este un mare altruist. Adesea, (…) este mai interesat de tine decât de el însuşi, fiind capabil de mari sacrificii pentru binele ce ţi-l doreşte. Stă atârnat de gâtul tău mărturisindu-ţi că te iubeşte şi îţi vrea binele. Nu minte spunându-ţi asta şi face tot ce poate ca să-ţi dovedească. Dar, în momentul în care constată că nu poţi fi mântuit, salvat, convertit, adus pe calea cea bună, îţi sare la beregată. De la ataşamentul şi dragostea pe care ţi-o mărturisea trece la ostilitate şi dispreţ.“[2]

Acesta e portretul fanaticului. Întrebarea revine insistent: unde apare greșeala fatidică, alături de cea mai deplină sinceritate, care îl transformă pe un om în fanatic? Iar analiza de faţă pleacă de la ipoteza că fanaticul e animat de cele mai bune intenţii și e convins că are dreptate și știe ce face; nu se preface în preocuparea sa pentru binele semenilor, nici în zelul acţiunilor. Acesta e cazul de fanatism care ne interesează. Lăsăm la o parte cazurile în care acţiunile sunt motivate de intrigi meschine și interese evidente. Ca întotdeauna, răul pur, răul net, la vedere, e mai simplu de catalogat și de combătut. Dar răul disimulat în bine și justificat cu intenţii nobile e cu mult mai periculos.

Mărturia sufletului de copil

Desigur, în funcţie de contextul cultural și istoric, diverși oameni ce influenţează umanitatea prin scrierile sau acţiunile lor ar putea fi asociaţi cu diverse ideologii și concepţii partizane. Dar sinceritatea și prospeţimea viziunii unui copil e dincolo de orice suspiciune. Nedumerirea lui, venită dintr-o logică a inimii curate, devine lămuritoare pentru problema creștinismului rătăcit: „Tăcere pe care am rupt-o eu, întrebând-o pe mama de ce Iisus era atât de bun cu oamenii când era pe pământ și a devenit atât de răutăcios în momentul în care S-a ridicat la ceruri.“[3]

Ei bine, această declaraţie a unui copil ar putea fi cea care să indice sursa greșelilor și abuzurilor celor ce se legitimează cu învăţătura lui Iisus, dar ajung să-i fie potrivnici. Pot sluji cu sinceritate, în credinţă și în fapte, dar răstălmăcesc învăţătura Sa. Cu cât străduinţa e mai mare, cu atât mai dezastruos le transmit semenilor, de fapt, propria învăţătură, transformându-i, în realitate, după propriul chip precar. Ei lucrează în numele, dar nu și în spiritul Celui ce le rămâne necunoscut. De aceea, este imposibil ca mijloacele folosite să-i ajute pe alţii să ajungă la o cunoaștere autentică a Mântuitorului. Mijloacele folosite la care apelează ei trădează răceală, indiferenţă, lipsa empatiei, a împreună-simţirii, chiar ostilitate, dispreţ, agresivitate.

Ceea ce lipsește este dragostea de semeni. Fără ea, credinţa singură se metamorfozează hidos în fanatism: în relaţia cu Dumnezeu, fanatismul dezvoltă o negociere interesată, concentrată orbește pe faptele ce se presupune că ar aduce mântuirea; în relaţia cu semenii, el se traduce în atitudini și acţiuni care îl tratează pe celălalt, pe oricine, drept numai un mijloc de a atinge orbește scopurile propuse.

Aproapele nu mai poate fi privit ca un egal. El nu mai contează ca individ unic, cu aceleași șanse la mântuire și la iubirea divină, ci e plasat automat mai prejos de propria persoană.

Mântuirea prin fapte devine obsesia credinciosului lipsit de dragostea frăţească. Desigur, „credinţa fără fapte este zadarnică“ (Iacov, 2:20). Însă nici faptele credinţei care nu izvorăsc din dragoste nu valorează nimic: „Chiar dacă aș avea toată credinţa, așa încât să mut și munţii, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic.“ (I Cor. 13:2)

Credinciosul rece este acel cârtitor, din pilda christică a lucrătorilor viei, care vede cu „ochi rău” plata egală a tuturor lucrătorilor. (Matei, 20:1-16) Pilda mai dezvăluie o lipsă profundă, sursă a celei de mai sus: lipsa dragostei faţă de Dumnezeu. Această lipsă lasă imediat loc, în sufletul și în conștiinţa celui credincios și rece, pentru judecarea semenilor; el va stabili ierarhii și îndreptăţiri, se va plasa pe sine cât mai sus, va fi atras de puterea și gloria lumească. Ba chiar își va permite judecarea Judecătorului care nu îi confirmă propria gândire. Însă va găsi justificare pentru orice atitudine în teologii răsucite și în pasaje biblice trunchiate și răstălmăcite. Numai dragostea autentică de Dumnezeu poate însufleţi, poate constitui sursa, modelul și energia dragostei faţă de semeni, iar falsificarea ei, conștientă sau nu, duce în final la epuizare, resentiment, răutate și rătăcire.

Avertizările biblice

Iisus Christos îi avertiza pe ucenicii Săi de atunci și de peste veacuri: „Va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Și se vor purta astfel cu voi pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.” (Ioan 16:2,3)

Credinţa puternică, sinceră, dar aspră, e marcată de activismul formal și rece. Tendinţa ei spre acţiune, spre fapte de auto-îndreptăţire devine agresivă, transformând orice mijloc într-unul util și deci „potrivit” scopului propriu. Și, cu cât libertatea de acţiune e mai mare, cu atât responsabilitatea faptelor comise e mai redusă și cu atât dezastrul produs în jur e mai profund. Aici e punctul în care somnul dragostei creștine naște monștri: punctul greșit în care credinţa devine o armă, în loc să rămână un scut. Cuvintele apostolului Pavel arată clar rostul fiecărei componente din acea armură completă a credinciosului adevărat, armură care îl face biruitor al răului, nu al semenilor: „Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoșa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni, 6:14-17).

Rostul firesc al credinţei e de a fi scut: cu cât e mai tare, mai dreaptă, cu atât îl va feri pe creștinul autentic de atacuri. Tăria acestui scut nu trebuie să-l facă pe creștin să o transforme în armă. Credinţa e nepotrivită ca armă, așa cum e nepotrivită unealta unui fierăstrău pentru a secera grâul.

Dacă apărarea unui creștin îl face să împrumute armele răului, să-i imite atacurile, e o apărare eșuată: orice imitare a răului, orice colaborare cu el duce la împrumutarea naturii lui. Pentru că nimeni nu a obţinut vreodată prin luptă, prin forţă nici dragostea, nici blândeţea, mila, smerenia, mângâierea, sau pacea.

Singura armă imbatabilă și potrivită cu armura creștinului rămâne sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia afirmă în numeroase ocazii că Dumnezeu e Cel care luptă pentru aleșii Săi și că răzbunarea și răsplata Îi aparţin. Apostolul Pavel arată cât de eficient e, în lupta cu răul, Cuvântul revelat. Prin natura sa, el e pașnic, e expresia iubirii divine, dar e și arma duhovnicească ce salvează sufletul. De aceea, orice îndepărtare de Cuvântul revelat e periculoasă, echivalând cu o dezarmare. Doar așa putem înţelege cum mieii sunt înarmaţi și biruitori în mijlocul lupilor. Cum dragostea de Dumnezeu le dă dragoste de semeni și-i ocrotește, îi călăuzește, dar îi și deosebește de spiritul lumesc. „Prin aceasta vor cunoaște toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii“ – spunea Mântuitorul. (Ioan 13:35)

Nu poţi iubi ceea ce nu cunoști

În istorie, s-a creat o prăpastie diabolică între îndemnul hristic la iubirea de semeni și îndemnul la luptă al unui cruciat sângeros care striga: Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius! („Să fie toţi omorâţi! Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi!“).[4] Acest strigăt belicos a avut ca efect uciderea fără deosebire discernământ a unei populaţii creștine de 20000 de oameni nevinovaţi, inclusiv femei, copii și bătrâni, printre care se aflau unii presupuși eretici. Spiritul diabolic constă în unirea faptei abominabile cu revendicarea ei divină. Apoi, revendicarea e lăsată departe, în urmă, în vârtejul tot mai aprig al prigoanei. El tinde mereu să înghită întreaga lume, dacă este cu putinţă.

Escaladarea răului nu are oprire dacă nu intervine „credinţa care lucrează prin dragoste“ (Galateni 5:6). Cum se ajunge la sentimentul creștin atât de puternic și biruitor al dragostei? Prin cunoașterea Cuvântului revelat care vorbește despre Cuvântul întrupat, prin cunoașterea Cuvântului întrupat ce ne-a dat Cuvântul revelat. Căci nu este cu putinţă pentru cineva să îl cunoască autentic pe El fără să ajungă să-l iubească.