În faţa sutelor de confesiuni creștine care există în prezent, eforturile ecumenice ale ultimelor decenii au născut, invariabil, câteva întrebări complementare și deopotrivă legitime: Este posibil dezideratul lui Hristos: „toţi să fie una”?
Daca da, ce și cum ar trebui făcut pentru a-l transforma în realitate? Dacă nu, atunci cine are dreptate, cei care văd ideea unităţii creștinilor ca pe o utopie? Sau cei care o văd chiar ca pe un laţ așezat de diavol pentru a-i prinde în cursă pe dreptcredincioși?
Și, în consecinţă, care ar fi cea mai înţeleaptă atitudine a unui creștin faţă de eforturile ecumenice: entuziasm, încredere, scepticism, optimism, susţinere sau împotrivire? Un lucru trebuie spus însă de la bun început. Niciun creștin nu are de ce „să se opună unităţii pentru care Hristos Însuși S-a rugat”, dar orice creștin trebuie să fie interesat să înţeleagă, în schimb, natura unităţii[1] pe care o caută sau o pot obţine iniţiativele ecumenice și, în același timp, metodele folosite în încercările de a o realiza.
În coloritul bogat al ecumenismului se evidenţiază trei ramuri religioase majore, ortodoxia, catolicismul, protestantismul. Primele două au ca moștenire, din perioada primelor secole creștine, un corp semnificativ de doctrine comune, aceleași canoane de disciplină și aceeași formă de închinare, fiind totuși despărţite de o prăpastie doctrinală și liturgică aparent ireconciliabilă.[2] Adăugând la aceasta și diferenţele cu care contribuie numeroasele confesiuni născute în urma Reformei secolelor XV-XVI, se poate justifica facil concluzia că ecumenismul rămâne încă un ideal aproape utopic.
Istoria recentă, totuși, pare să demonstreze forţa ecumenismului. În secolul al XIX-lea, termenul „ecumenic” a fost utilizat în cadrul Alianţei Evanghelice, ca expresie a „depășirii graniţelor naţionale, confesionale și sociale”[3]. La începutul secolului al XX-lea, prin aportul lui Nathan Söderblom, arhiepiscop de Upsala și creatorul noţiunii de ecumenism, expresia „mișcare ecumenică” a căpătat un înţeles standardizat, definind eforturile integrate de unitate creștină. Surprinzător, poate, sau dimpotrivă, de astfel de încercări de întărire a unităţii a fost nevoie încă de timpuriu în istoria bisericii creștine.
Lupta pentru putere și primele umbre ale schismei creștinei
Creștinii din biserica primară aveau percepţia unităţii[4] ca un deziderat spiritual-duhovnicesc definit de Hristos: „Fiindcă Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut.”[5] Dragostea de tipul „unii pentru alţii”[6]era dovada apartenenţei în Hristos şi un criteriu de recunoaştere a autenticităţii creştinului sau a bisericii. Unitatea se realiza la nivelul bisericii locale, conduse de episcop pe baza Cuvântului revelat și a credinţei, și era ilustrată de metafora unui corp al cărui cap este Hristos.
Diferenţele apărute în biserica apostolică între gruparea creștinilor iudaizanţi (care doreau păstrarea multora dintre ritualurile mozaice) și cea a „neamurilor” creștinate, adică a prozeliţilor dintre păgâni, au dus la organizarea unui conciliu/sinod la Ierusalim (49-50), în care subiectele devenite sensibile au fost dezbătute și rezolvate. În perioada apostolică, Ierusalimul reprezenta principalul centru religios al bisericii creștine, izvorul și norma practicii religioase a celorlalte comunităţi.
După distrugerea acestuia și sfârșitul iudeo-creștinismului palestinian, bisericile au fost organizate după modelul imperial, în mai multe centre religioase. Antiohia și Efesul, în Orient, și Roma, în Occident, au fost primele centre religioase recunoscute ca autoritate.[7]
Secolul al IV-lea oferă cadrul apariţiei unui centru religios nou și al reînvierii celui dintâi dintre acestea. În urma presupusei teofanii în care i se descoperă crucea lui Hristos, ca asigurare a biruinţei în luptă, împăratul Constantin cel Mare devine interesat de credinţa creștină și de locul în care Mântuitorul Hristos a murit și înviat. Astfel, orașul crucii (Ierusalimul) și orașul construit în urma victoriei crucii (Constantinopolul) ajung în centrul atenţiei împăratului.[8] Roma, Constantinopolul, Ierusalimul, Alexandria și Antiohia, cele mai importante orașe ale Imperiului, au devenit reședinţele patriarhilor, întrucât importanţa orașelor a devenit criteriu decisiv în organizarea centrelor bisericii creștine.
Lupta pentru putere și deciziile controversate ale sinoadelor ecumenice au dus la acumulări de tensiune în relaţia dintre patriarhii celor cinci centre religioase. Al III-lea Canon de la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol, din 381, îi recunoaște titlul de „patriarh” episcopului de Constantinopol și rangul de „primul după episcopul Romei”. Decizia aceasta îi nemulţumește pe episcopii din Roma, Antiohia și Alexandria. Cel din Roma își simte poziţia ameninţată prin faptul că Imperiul avea capitala la Constantinopol, iar episcopii din Antiohia și din Alexandria sunt nemulţumiţi de plasarea lor pe locuri inferioare în cadrul celor cinci centre de influenţă. Poziţionarea Constantinopolului ca oraș al senatului și al împăratului și considerarea lui drept „noua Romă” au impus acceptarea acestuia ca centru religios de autoritate pe teritoriul răsăritean. Nemulţumirile faţă de acest fapt au reprezentat unul dintre primele motive de ruptură din biserica creștină, hrănind procesul polarizării celor două aripi: Biserica de Apus, cu centrul la Roma, și cea de Răsărit, cu centrul la Constantinopol.
Schisma imperială și adâncirea prăpastiei eclesiastice
La răscrucea dintre secolele II-III, în biserica creștină planau discuţii cu privire la natura lui Hristos. Arianismul (conform căruia Iisus nu era etern, ci originat din Tatăl), după numele întemeietorului său, Arie, a scindat biserica într-o așa măsură încât Constantin cel Mare s-a simţit responsabil să se implice direct în această schismă doctrinală. Prin tiparul impus de convocarea Sinodului Ecumenic de la Niceea[9] și de modul de raportare a împăratului la episcopi, devenea evident că biserica intra în subordonare și dependenţă faţă de stat.[10] Ulterior, în timpul lui Teodosie I, unul dintre succesorii la tron ai lui Constantin cel Mare, religia creștină avea să devină religie de stat și obligatorie, iar dogma avea să fie impusă de împărat. Astfel de decizii radicale aveau să rezolve schisma provocată de Arie, dar urmau să transforme ideea de ortodoxie (dreaptă credinţă) și de erezie într-un subiect politico-religios. În egală măsură, toate acestea au mărit tensiunea dintre Occident și Orient.[11]
Încercarea lui Constantin cel Mare de a realiza unificarea dintre stat și biserică [12] a determinat o asumare imperială a problemelor bisericii și a schismelor ei.[13] Orice conflict religios risca să se transforme într-un conflict social-politic.[14] Anul 395, pe lângă moartea împăratului Teodosie I cel Mare, a însemnat despărţirea Imperiului între cei doi fii ai săi: Honorius a primit Occidentul, iar Arcadius – Orientul. Această scindare a dus la formarea a două imperii cu autoritate descentralizată: Apusul avea capitala la Roma și Răsăritul – la Constantinopol. Cele două biserici aveau să urmeze modelul statal din imperiul în care se aflau, ceea ce a determinat drumuri ușor diferite.
Căderea Imperiului Roman de Apus i-a oferit Bisericii Romane responsabilitate și libertate, ducând în mod progresiv la o serie de privilegii ce i-au permis să dezvolte un spirit superior, de singularitate și unicitate, în biserica creștină din Apus. Pe argumente ale continuităţii apostolice izvorâte de la întemeietorii ei[15], Biserica Romană a construit doctrina primatului papal și, mai târziu, a infailibilităţii papale. Cu cât autoritatea imperială a Romei suferea mai mult din pricina conflictelor armate ale acelei perioade, cu atât creștea autoritatea bisericii din Roma.
Dacă biserica apuseană dezbătea și promova teoria puterii primatului în interiorul bisericii (potestas), biserica creștină din Răsărit nu și-a dezvoltat o eclesiologie[16]clară și, în același timp, interesată fiind de avantaje contextuale, a încurajat preocupările din interiorul bisericii creștine din Roma. Pentru că apelativul „părinte” era măgulitor pentru capul bisericii din Apus și problemele din Orient necesitau soluţii urgente, astfel de stratageme diplomatice ale orientalilor au ocolit eventuale tensiuni și neînţelegeri, câștigând ajutorul bisericii din Roma, până când, în secolul al IX-lea, Orientul își va comunica în mod clar dezacordul faţă de dogma primatului papal.
Schismele hristologice și liturgice
Un alt element ce a dus, peste veacuri, la separarea celor două mari centre bisericești a fost schisma provocată de monofizitism, ca reacţie la arianism și nestorianism.[17] Dacă nestorianismul accentua umanitatea lui Hristos, monofizitismul Îi nega umanitatea și Îi atribuia o natură divină absolutizată. Condamnarea monofizitismului la Sinodul Ecumenic de la Calcedon a adus opoziţia clericilor din Orient. Încercarea împăratului bizantin Zenon de a rezolva această tensiune prin publicarea Henotikonului (482), un document reconciliant între creștinii calcedonieni și cei necalcedonieni, a dus la schisma acachiană, numită astfel după patriarhul Acachie al Constantinopolului.[18] Schisma produsă în urma Henotikonului nu s-a rezumat doar la tensionarea relaţiilor dintre Apus și Răsărit. În ciuda faptului că a fost semnat de către monofiziţi și de către patriarhii Antiohiei și Alexandriei, diferenţele de crez dintre aceștia și Constantinopol au dus la o schismă în Orient (457).
Ca urmare, în secolul al VI-lea au fost constituite bisericile „naţionale” în Siria, Egipt și Armenia. Tot atunci, Biserica Egipteană a renunţat la oficierea liturghiei în limba greacă, optând pentru limba coptă. Schismele hristologice au fost cauzate în mare măsură de diferenţele dintre principalele școli de gândire creștine: la început, școlile din Antiohia și din Alexandria, iar apoi cea din Constantinopol.
Începând cu secolul al VI-lea a apărut o mișcare de rezistenţă faţă de cultul icoanelor, o practică răspândită atât în Apus, cât și în Răsărit. Mișcarea iconoclastă, de înlăturare a icoanelor, avea să își atingă apogeul în secolul al VIII-lea, prin influenţa decisivă a împăratului răsăritean Leon al III-lea Isaurianul.[19]
Teama de a nu cădea în idolatrie a însemnat, de fapt, o consecinţă a disputelor hristologice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor creștine și care au dus la numeroase erezii. În secolul al VIII-lea, cultul icoanelor a devenit o problemă atât de controversată, încât a culminat cu un clivaj între Apus și Răsărit, iar dinamica relaţiilor dintre stat și biserică a escaladat la proporţii semnificative.[20] Dacă, în Bizanţ, împăraţii aveau de partea lor armata din Asia Mică, pe anumiţi înalţi funcţionari și o parte a populaţiei, în partea europeană și mai ales în Italia, lucrurile stăteau diferit: cultul icoanelor avea mai mulţi adepţi decât împotrivitori. Cu sprijinul papei Grigore al II-lea, populaţia apuseană s-a răsculat și, sub pretextul că statul nu are dreptul să hotărască „în materie de credinţă”[21], a făcut ca cea mai mare parte a Italiei, Grecia continentală, insulele din Marea Egee și părţi ale Imperiului de Răsărit să devină oficial iconodule, adică susţinătoare ale cultului icoanelor. Patriarhul Gherman al Constantinopolului, iconodul la rândul său, a fost înlocuit în 730 cu Anastasius, în baza unui edict emis de către împăratul Leon al III-lea. Papa Grigore al III-lea i-a excomunicat pe iconoclaști într-un sinod ţinut la Roma, în timp ce împăratul bizantin, în contramăsură, a supus influenţei bizantine anumite teritorii eclesiastice din Apus. Aceste măsuri au deteriorat în așa măsură relaţiile dintre Apus și Răsărit, încât papa a decis să se orienteze către regii francilor. Criza iconoclasmului a anunţat, practic, ruptura definitivă care avea să se producă în anul 1054 și a marcat sfârșitul sinoadelor ecumenice.
Intensificarea tendinţelor schismatice a fost accentuată de enciclica patriarhului Fotie (867), care descria alte câteva diferenţe ce au dus spre Marea Schismă. Adăugarea dezbaterii doctrinei Filioque, ce viza problema purcederii Duhului Sfânt de la Tatăl și Fiul, a fost una dintre ele. Carol cel Mare a impus adaosul („și Fiul”) în tot imperiul carolingian[22], urmând ca întreaga biserică creștină din Roma să o adopte în 1014, prin aportul papei Benedict al VIII-lea și intervenţia împăratului german Henric al II-lea.
Diferenţe în liturgică, precum folosirea azimei sau a pâinii nedospite în cadrul Euharistiei, repetarea ungerii sfinte în boală sau înmuierea pâinii în vin și oferirea ei cu o linguriţă de aur[23], au fost alte aspecte menţionate de patriarhul Fotie care, în secolul al X-lea, au devenit o practică liturgică distinctă și generalizată în Biserica Apuseană.
16 iulie 1054: Marea Schismă
Conflictul dintre patriarhul Fotie și papa Nicolae I poate fi socotit prima fază a Marii Schisme. În anul 859, Sinodul de la Constantinopol a respins pretenţiile papei Nicolae I de a impune asupra bisericii din Răsărit autoritatea bisericii din Apus, prin primatul universal. Drept răspuns, papa Nicolae I l-a excomunicat pe patriarhul Fotie și tot clerul său – un precedent creat pentru excomunicările din timpul Marii Schisme.[24]
După aproape trei secole, crizele politice interne din cadrul celor două imperii, când Apusul era ameninţat de normanzi, iar Răsăritul – de seleucizi, au făcut ca, într-o primă fază, contactul și negocierea unei alianţe să fie rodul necesităţii.[25] Împăratul Constantin al IX-lea Monomonahul a negociat cu papa Leon al IX-lea apărarea Italiei și, cu scopul împăcării, a convocat un sinod la Constantinopol, în care urmau să se discute, printre altele, inovaţiile religioase imputate apusenilor. Vizita delegaţiei papale la Constantinopol avea să schimbe decisiv, până în zilele noastre, relaţia dintre biserica răsăriteană și cea apuseană.
În 1054, Mihail Cerularie, patriarhul Constantinopolului, și papa Leon al IX-lea au ajuns la concluzia că dialogul este imposibil în disputa lor și, astfel, în 16, respectiv 24 iulie 1054, prin excomunicările reciproce, s-a produs o ruptură definitivă.[26] Din acel moment vorbim despre două entităţi religioase distincte: Biserica Catolică (occidental-latină), condusă de papa de la Roma, și Biserica Ortodoxă (oriental-grecească), condusă de patriarhul de la Constantinopol.
Eșecul sinoadelor ecumenice
Dincolo de factorii religios-culturali sau psihologico-sociali, numeroși teologi și istorici avansează ideea că schisma definitivă dintre Răsărit și Apus a fost rezultatul unor interese politico-bisericești[27], urmărite prin manevre diplomatice ce ar fi putut fi evitate.[28] În plus, se afirmă tot mai des ideea că schisma a fost generată de „creșterea progresivă a autorităţii papale”[29]. Alţi factori invocaţi au fost diversitatea lingvistică, ritualurile religioase sau diversitatea culturală. În urma diviziunilor doctrinale, politice și liturgice, în biserică au apărut o seamă de secte eretice[30], precum: paulicianismul[31]mesalianismul[32]și grupările religioase din Vest.[33]
O analiză a fenomenului arată că ruptura din interiorul bisericii creștine trebuie studiată în dinamica sa, ca proces istoric, nu ca dată exactă, 16 iulie 1054. În ciuda sinoadelor organizate cu scopuri ecumenice, schismele au continuat să apară și să ducă, inevitabil, către o „mare schismă”. În acest peisaj se observă cum autoritatea ierarhică nu poate să impună, în definitiv, unitatea și nici să o determine. Istoria celor două entităţi bisericești va cunoaște din acest punct, pe un fundal și așa pestriţ, o istorie separată.
