Secolele tulburi care au urmat Marii Schisme, din 1054[1], și climatul similar din interiorul bisericii creștine au făcut loc treptat unor mutaţii profunde în gândirea și în spiritualitatea europenilor.
Citește și prima parte a acestui serial Semnele timpului. Click aici
Cataclismele naturale, foametea și ciuma care au zdruncinat Europa au potenţat sentimentul că nevoia cea mai stringentă a momentului era reînviorarea spirituală a credincioșilor. În consecinţă, o serie întreagă de tendinţe reformatoare s-au concretizat în mișcări schismatice sau eretice de-a lungul celor cinci secole dintre Marea Schismă și Reforma Protestantă.
Preocuparea de a conserva ortodoxia credinţei, pe de o parte, și de a prezerva caracterul ei apostolic, pe de altă parte, a făcut ca biserica oficială să refuze iniţiativele reformatoare. Ba, mai mult, represiunea orchestrată în această perioadă de biserică se numără printre cele mai sângeroase din istoria creștinătăţii: triumviratul crucii, al sabiei și al torturii din Evul Mediu întunecat. Ce șansă avea demersul ecumenic în acest peisaj medieval?
Discrepanţa dintre dezideratul vieţii de creștin și spiritualitatea reală nu mai era un subiect tabu pentru nimeni în secolele care au precedat Reforma. Bernard de Clairvaux, abate francez și lider al reformei monasticismului benedictin, declara fără echivoc: „Atât de mult au crescut păcatele Romei încât cei întinaţi nici nu le mai simt mirosul. […] Noi toţi, prelaţi și preoţi, ne-am îndepărtat de calea dreptăţii. De mult timp, chiar nimeni nu a mai săvârșit binele.”[2] În De Calamitatibus temporum, poetul italian Battista Mantovano scria, în aceleași nuanţe: „Arabul vinde tămâie, sirianul – purpură, evreul – fildeș, iar la noi, preoţia, sacramentele, altarele, rugăciunile, cerul și chiar Dumnezeu, totul este de vânzare.”[3] Simonia, nepotismul, lăcomia, alături de alte anomalii în mediul religios, precum tribunalele și impozitele bisericești[4], lipsa accesului credincioșilor la sursa credinţei – Biblia, represiunile Inchiziţiei etc. au creat un climat ce a dus în mod inevitabil la mișcări prereformatoare[5], cum au fost cele ale misticilor[6]lolarzilor[7]Fraţilor Uniţi, catarilor, valdenzilor ș.a.m.d. Era, fără îndoială, un peisaj deopotrivă dinamic și schimbător, în plină dezvoltare a antagonismelor din plan religios.
Dinamica medievală dintre sacru și profan
Veacurile care au precedat Renașterea europeană (debutând la finalul secolului al XV-lea) și Reforma Protestantă (de la începutul secolului al XVI-lea) au cunoscut o acumulare de mutaţii pe diverse planuri. Percepţia generalizată că Evul Mediu a fost strict o perioadă „întunecată” în istoria umanităţii e reală doar în parte. De fapt, amorţirii medievale și represiunii religioase (re)cunoscute li s-au opus intens, spre finalul Evului Mediu Târziu, emanciparea și pregătirea spiritului renascentist. Urbanizarea, creșterea demografică din secolul al XIII-lea, intensificarea schimbului de mărfuri și a negoţului, dezvoltarea agriculturii sau descoperirile geografice sunt doar câteva exemple de mutaţii și evenimente cu implicaţii profunde în societatea europeană.
Diversificarea raporturilor politice, emanciparea socială, economică și culturală au dus, printre altele, la starea de spirit ilustrată de umanismul italian, ivit în secolul al XIV-lea ca indicator al spiritului umanist de mai târziu. Acum, forţa opusă închistării medievale devenea omul, în libertatea sa creatoare și ca măsură a tuturor lucrurilor. Libertatea creatoare a fost explorată odată cu Renașterea, într-o oarecare opoziţie cu spiritul medieval de disciplinare și (în)frânare a libertăţii umane de explorare.
Dacă în creștinism se descoperă omul spiritual, în umanism se descoperă omul natural. Limitat la paradigmele Evului Mediu, acesta nu avea acces liber la tainele Bibliei sau ale naturii, prin știinţă. În consecinţă, Renașterea avea să vină cu o întoarcere a omului către natură și către valorile clasicismului antic.
În mod curios, în cadrul Renașterii italiene din secolul al XIV-lea, precursoare a Renașterii europene propriu-zise, Biserica Catolică avea să se declare ocrotitoare a acestui spirit umanist. Aceasta nu era o abordare singulară. Din contră, Biserica a căutat mereu să se adapteze cursului istoriei generale și particulare, dar într-o manieră proprie. Constituirea scolasticismului în secolul al XI-lea și apariţia primelor universităţi reprezintă unele dintre încercările bisericii creștine de a se adapta la gândirea raţională de influenţă aristoteliană, păstrând monopolul activităţii intelectuale și supervizarea gândirii credincioșilor. Această permanentă încercare de control asupra gândirii creștine și anomaliile vizibile ale instituţiei bisericești au dus la o mișcare de rezistenţă tot mai clară. Spre deosebire de emulaţia erudiţilor creștini ai Renașterii, efervescenţa din rândurile ţăranilor a dus, în aceste secole ale pre-Reformei, la o mișcare a oamenilor neinstruiţi împotriva unui simţ comun jefuit de normele bisericești ale vremii. Represiunile asupra acestor atitudini, cum vom vedea, vor trece de la control intelectual la forţă, la instaurarea fricii, a intimidării și a radicalismului religios.
Dincolo de prerogativele religioase și de încercarea de dominare a planului intelectual și educaţional, biserica apuseană a încercat să prindă teren și în sfera politică. Numirea lui Pepin cel Scurt, regele francilor, ca prim conducător civil desemnat de către papă a făcut ca gestul acesta să nu rămână fără repercusiuni. Așa se face că „donaţia pepiniană”, din anii 754 și 756, a prilejuit nașterea statului papal. Odată deveniţi șefi de stat, papii au ajuns să își neglijeze obligaţiile religioase în favoarea celor politice. Ierarhia feudală a fost translatată, la nivel ideologic, în sfera religioasă. Pe plan sociopolitic, regele își exercita puterea prin supraveghetorii feudali; nobilii luau în arendă pământul, iar ţăranii îl munceau. Această legătură socială a devenit analogă concepţiei instituţiei papale cu privire la organizarea bisericii: Dumnezeu este monarh feudal, papa este supusul și locţiitorul monarhului, iar conducerea teritorială se exercită prin episcopi.[8]
Regii Europei nu ar fi reușit să facă faţă ascensiunii puterii papale dacă spiritul (pre)renascentist nu ar fi creat cadrul dezvoltării identităţii naţionale. Suveranii, folosind spiritul naţionalist nou-născut, se opuneau statului universal condus de un lider religios universal. Înflorirea orașelor-stat în contextul Renașterii italiene a dus la formarea statelor-naţiuni, conferindu-le putere suveranilor naţionali, care au putut oferi protecţie iniţiativelor reformatoare sau chiar schismatice din rândul bisericii.[9] Mai mult, dezvoltarea comerţului i-a oferit autoritate clasei mijlocii și astfel regii aveau susţinere în lupta lor cu dominarea religioasă a papalităţii.[10] Noua clasă de mijloc, bogată, devenea interesată de orice ar putea constitui o inovaţie, în spirit umanist, iar bogăţia le oferea timpul necesar pentru studiu. De aici și interesul pentru spiritul Reformei.
Cruciadele
Unul dintre paradoxurile creștinătăţii, și încă o curiozitate istorică a Evului Mediu, îl constituie fenomenul convertirilor forţate la creștinism. Acestea s-au născut în contextul secolelor XI-XII, în care biserica apuseană devenise preocupată, printre altele, de eliberarea Ierusalimului de sub dominaţia musulmană și de lupta împotriva păgânilor. Într-o cheie ecumenică, acestea ar putea fi interpretate drept încercări de evanghelizare (silită), un demers de unitate creștină prin represiune, forţând elementele exterioare bisericii să se alinieze direcţiei interne.
În esenţă pelerinaje armate la Ierusalim, sub steagul crucii, într-o luptă dintre două continente (Europa și Asia), precum și între două religii (creștinism și mahomedanism), cruciadele își au geneza în Apus și au avut ca scop declarat eliberarea locurilor sfinte de sub jurisdicţia arabilor. Pe lângă acest scop de natură religioasă, prin ele s-au urmărit, de asemenea, interese politice și economice. Tangenţial acumulării de bogăţii, cruciaţii căutau să creeze state de tip feudal, de pe urma cărora să obţină putere, autoritate și bogăţie[11], după modelul apusean.
În cele din urmă, în teritoriile ocupate de otomani, cruciadele au fost înfrânte, astfel că impactul expansiunii, recâștigarea locurilor sfinte și tonul misionar nu au avut efectele scontate.
Inchiziţia
Dacă militantismul cruciadelor avea ca obiect creștinarea păgânilor sub imperiul intimidării și al supunerii forţate, fiind un organ de propagandă religioasă, pe plan intern instanţele bisericești au scos la iveală unul dintre cele mai sângeroase instrumente: Inchiziţia. Cum demersul de unificare a bisericii cu elementele păgâne din exteriorul bisericii a eșuat, unitatea intrabisericească apuseană devenea un plan din ce în ce mai important, iar pretextul acestei unităţi interne a devenit o forţă motrice.
Inchiziţia se revendica dintr-o tradiţie apostolică de eradicare a ereziei, așa cum se întâmplase în primele secole creștine. Istoria sa în Evul Mediu vizează persecuţia doctrinelor eretice până în 1480, persecuţia vrăjitoarelor în secolele XIV-XV și Inchiziţia Spaniolă, organizată în 1480.[12] Prin Inchiziţie, biserica a început să lupte împotriva ereziilor intrabisericești și a propus stratageme de eliminare a elementelor perturbatoare. Mobilul principal al acestui organ bisericesc era orientat împotriva „depravării eretice”.
În mod paradoxal, Inchiziţia a avut sprijinul celor mai învăţaţi oameni ai vremii, precum Bonaventure – un călugăr franciscan italian din secolul al XIII-lea, teolog și filosof deopotrivă – sau Toma d’Aquino – preot dominican din secolul al XIII-lea, teolog și filosof în descendenţă scolastică, părintele tomismului și al teologiei naturale. În plus, legislaţia statală a arătat simpatie acestui sanctum officium, ca tribunal ecleziastic al papalităţii. Iniţial, acest „sfânt oficiu” a fost delegat episcopilor, pentru ca ulterior să capete amploare și să fie încredinţat mai multor ordine călugărești.
Dacă în mod formal Inchiziţia implica o anchetă, în mod practic aceasta a făcut trecerea de la judecarea ereticilor și excomunicarea lor la acceptarea torturii ca metodă de a ajunge la adevăr și la conlucrarea cu instrumentele statale pentru executarea sentinţelor date presupușilor eretici. Aceste pedepse de cele mai multe ori presupuneau moartea acuzaţilor. Practica demonstra ideea conform căreia biserica are drept de viaţă și de moarte asupra membrilor ei[13] – în dreptul unora, moarte rapidă prin arderea pe rug; în dreptul altora, moarte lentă. În acest cadru sumbru, arderile pe rug deveniseră adevărate profesiuni de credinţă.
În această perioadă, principiile toleranţei se făceau greu auzite. Doar câte o voce singulară, precum cea a lui Peter Cantor[14], episcop de Paris, se mai ridica împotriva pedepsei cu moartea.
Mișcări reformatoare, eretice și schismatice
În urma descentralizării puterii politice, dar și ca urmare a eșecului la nivelul comunicării și a lipsei disponibilităţii de reformare[15] din interiorul bisericii, au apărut diverse mișcări eretice sau reformatoare. Unele dintre mișcările reformatoare și-au atins scopul, unele s-au concretizat în schisme eretice, iar altele au sfârșit în segregări.
Acuzaţiile de erezie veneau pe fondul unor mișcări schismatice intrabisericești din perioada medievală ce au dus la formarea mai multor grupări religioase, care amendau formele liturgice, dogmele, formele de organizare sau conduitele clericilor din biserica-mamă. Unele vizau reformarea interioară a bisericii, altele erau erezii doctrinale.
Pe acest fundal, prereformatori precum John Wycliffe sau Ian Hus(vezi foto deschidere) reafirmau autoritatea Bibliei ca singura normă a credinciosului[16], iar Hristos era recunoscut drept cap al bisericii, în detrimentul papilor. John Wycliffe, „luceafărul Reformei”, a anticipat doctrinele Reformei de mai târziu, iar ideile sale aveau să fie continuate în învăţăturile ucenicilor săi, lolarzii. Pentru el, Biblia era sursa tuturor doctrinelor, o carte sfântă ce trebuia pusă în mâna laicilor, pentru că ea era inteligibilă tuturor. Pe lângă denunţarea corupţiei și a imoralităţii din biserică, acesta se declara ostil modului de înţelegere al bisericii cu privire la euharistie, la fel cum nu credea că pâinea și mustul devin sânge și trup.[17] Promotor al învăţăturilor lui Wycliffe, prereformatorul ceh Ian Hus a militat pentru reformarea clerului și împotriva imixtiunii religiosului în sfera politică. Activând ca preot catolic în plină schismă papală[18] și fiind liderul reformei cehe, antemergătoare celei luterane, Ian Hus a fost, în cele din urmă, acuzat de erezie și ars pe rug la Konstanz, Germania, în 1415.
Principiile Reformei de mai târziu s-au regăsit în aproape toate mișcările de prereformă din secolele XI-XVI, inovatoare sau eretice.[19] Catarii (albigenzii), petrobrusienii și valdenzii au fost cele trei mișcări importante, schismatice, din cadrul Bisericii de Apus. Mișcarea catarilor se distinge în primul rând prin opoziţia faţă de aspectul clerical și sacramental al bisericii.[20] Petrobrusienii negau, la fel, autoritatea clericală, semnul crucii, botezul copiilor, liturghia cu sacramentele ei, bogăţia bisericească, papalitatea ca instituţie. Înflăcăraţi de un spirit puritan, așezaţi doar pe Scriptură și încurajând austeritatea, valdenzii considerau predicarea drept o onoare și o responsabilitate personală. După ce au fost consideraţi o mișcare eretică, mesajul valdenz a început să conţină și învăţături anticlericale și antiierarhice. Sabatul zilei a șaptea[21], ca sărbătoare în ziua de sâmbătă, a fost un principiu descoperit și respectat de către valdenzi.[22]
Aspectele schismatice ale mișcărilor prereformatoare din cadrul bisericii vizau doctrina, ritualurile și organizarea bisericească. Unele dintre aceste idei au venit în urma contactului negustorilor cu Bizanţul, de unde aceștia le-au importat în Europa Centrală și de Vest.[23] Percepţia generală a epocii a fost aceea că secta catarilor și-a derivat doctrina din Europa de Est și din Orient, de la paulicieni, care respingeau Vechiul Testament și promovau un dualism strict, și de la bogomili, care respingeau euharistia sau înlocuiau botezul cu o rugăciune ritualică și cu punerea mâinilor.[24] În timp ce valdenzii și catarii atrăgeau atenţia bisericii în sudul Europei, beguinii și begarzii au fost dispuși în partea inferioară a Rinului și a teritoriilor adiacente. Valdenzii nu erau interesaţi de practici mistice, păstrau euharistia, nu au adoptat practici maniheiste și puneau accent pe urmarea practicilor apostolilor.[25] Ioachimiţii escatologici propovoduiau o eră nouă a păcii și a dragostei, precedată de o scurtă perioadă a stăpânirii Antihristului. Mișcarea cisterciană și mișcarea călugărilor cerșetori au fost încercări, păstrate în interior, de reînviorare spirituală și reformare a Bisericii Latine.
Dacă, în secolul al XII-lea, erezia din cadrul Bisericii Catolice s-a născut în mijlocul oamenilor de rând, erezia din secolele ulterioare i-a avut ca militanţi pe oamenii învăţaţi.[26] Spiritul pre-Reformei și clivajul faţă de Biserica Latină s-au produs, de asemenea, în contextul în care credincioșii aspirau la o „pietate interioară”[27], ceea ce a dus, inevitabil, la un curent subteran de natură mistică.
În ceea ce privește influenţele cadrului cultural în favoarea mișcărilor reformatoare interne, eretice sau schismatice, este notabilă inventarea tiparului, de către Iohannes Gutenberg (1468).[28] Tiparul a facilitat răspândirea scrierilor ce au stat la baza Reformei, precum Biblia, Il Principe[29], operele filosofilor din Antichitate etc. Toate aceste infuzii de noutate în societate au generat iniţiative individuale sau de grup înspre ceea ce va deveni marea Reformă.
În această perioadă, stabilitatea Bisericii Răsăritene a fost afectată de cucerirea Constantinopolului și de formarea celei de-a treia Rome – Biserica Ortodoxă din Rusia[30], în timp ce Constantinopolul cucerit a devenit capitală islamică în 1453.[31] În cursul secolelor XI-XV, bisericile vechi orientale, în ciuda împrejurărilor nefaste, au reușit să supravieţuiască, păstrându-și identitatea din primele secole după Hristos. Mai puţin numeroase și mai slab manifestate în comparaţie cu Apusul, mișcările eretice din Bizanţ au fost catalizate de contextul sociopolitic, care era diferit de cel apusean. În Răsărit, bogomilismul reprezenta o percepţie antropomorfă a lui Dumnezeu, negând Tainele bisericii, închinarea la moaște sau icoane și manifestând un protest faţă de ierarhia bisericească. Cu rădăcini în Rusia, strigolnicii au fost influenţaţi de bogomili. Ei contestau harul preoţiei printr-o atitudine anticlericală, în același timp negau caracterul sacramental al Tainelor și condamnau spovedania înaintea preoţilor. Această mișcare urma să adere în secolul al XVII-lea la o alta, numită răscolnicii.[32]
Ecumenismul medieval – o contrautopie?
Dacă demersurile bisericii creștine până în anul 1054 erau de a păstra biserica unită prin rezolvarea schismelor doctrinale, liturgice și politice, după anul 1054, și în special în primii ani de după Marea Schismă, eforturile s-au canalizat înspre unificarea celor două mari biserici despărţite – Biserica Romano-Catolică (în Apus) și Biserica Ortodoxă (în Răsărit).
Încercările de unire a bisericilor au continuat de la împărat la împărat și de la papă la papă, ajungând până în secolul al XV-lea.[33] Actul de la Lyon din 1234 și Sinodul unionist de la Ferarra, Florenţa (1438-1439), au fost cele mai importante în această direcţie. În timp ce demersul unionist de la Lyon a fost ideea papei Grigore al X-lea ca ultimă soluţie de salvare a Bizanţului prin stratagema unirii celor două biserici, conciliile de la Basel și de la Ferrara (1431-1449) au fost ultima încercare conciliară a Bisericilor de Apus și de Răsărit. În plus, prin Bula Execrabilis[34], din 1460, a lui Pius al II-lea, a fost condamnată orice iniţiativă de apel a papilor la vreun astfel de conciliu ecumenic în viitor. Acest document era unul mai degrabă propagandistic, iar în perioada Renașterii efectele sale aveau să fie diminuate.
Luptele pentru supremaţie și mijloacele folosite au dezvăluit adevărata natură a motivaţiilor ecumenice din cadrul bisericii medievale. Spiritul rugăciunii lui Hristos cu privire la unitate a fost cel al dragostei și acceptării, pe când cel al bisericii secolelor XI-XV a fost revelat ca fiind unul al violenţei și intoleranţei. Cruciadele și Inchiziţia sunt o demonstraţie indubitabilă a acestui fapt. Chiar dacă nu era la fel de interesată ca Biserica Răsăriteană de ortodoxia credinţei, Biserica Apuseană a fost totuși mai preocupată de unire, dar prin mijloace categorice, violente și cu scopul de a fi acceptată pretenţia superiorităţii ei în autoritate. Tocmai de aceea, primele cinci secole de istorie bisericească creștină de după Marea Schismă se remarcă prin încercările de dominare și câștigare a puterii din partea bisericii în raport cu statul, în raport cu păgânii arabi și în raport cu ea însăși. Lupta pentru supremaţie dintre bisericile-surori a fost, de fapt, mai mult o încercare contextuală, conjuncturală, o monedă de schimb în faţa unor scopuri mai mari, precum cel al supravieţuirii creștinismului în faţa posibilelor cotropiri musulmane. Tratamentul oferit păgânilor pentru a fi înlăturaţi sau cotropiţi a fost transferat apoi asupra fraţilor creștini din biserică. Diferenţele de opinie, spiritul critic și reformator erau de cele mai multe ori taxate prin pedepse ce puteau sfârși chiar și cu moartea ereticului.
Istoria omului medieval avea să se încheie cu debutul unei istorii a „omului nou”. Era de fapt începutul unei descătușări a fiinţei umane și recunoașterea potenţialităţii sale. O fiinţă care, s-a dovedit, nu poate fi adusă cu forţa în Împărăţia lui Dumnezeu. Împrejurările istoriei bisericii medievale ne determină să constatăm că unitatea realizată prin intermediul fricii este o contrautopie. Unitatea cu forţa este imposibilă. Ea poate fi realizată prin decizie, iar decizia – pe baza libertăţii. În afara libertăţii de gândire nu poate exista ecumenia.
