Cea de-a doua ediţie a Conferinţei Europene de Sănătate (CES) s-a desfășurat la București, sub mottoul „Sănătate, vindecare, speranţă”. Dacă, din interviul cu dr. Raniero Facchini, am aflat că menţinerea sănătăţii și recuperarea ei pot cere uneori măsuri diferite, iar, din interviul cu dr. Zeno Charles-Marcel, am înţeles că e nevoie să rezistăm tentaţiei de a căuta remedii instantanee, e timpul să aflăm de la dr. Peter Landless de ce și cum ar trebui să fie integrată componenta psihoemoţională a pacientului în tratarea bolilor cronice.

Dr. Peter Landless s-a format ca medic specialist în medicină internă și cardiologie, însă are și studii de teologie și este pastor hirotonit în Biserica Adventistă. Este sud-african de origine și tot în Africa de Sud a studiat și a activat și ca cercetător, având un interes deosebit pentru cardiologia nucleară.

A făcut parte din echipa de cardiologi a președintelui Nelson Mandela și a fost distins cu medalia South Africa’s Southern Cross.

În prezent, dr. Landless este directorul Departamentului de Sănătate din cadrul Conferinţei Generale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Deţine, de asemenea, funcţia de director executiv al Comisiei Internaţionale pentru Prevenirea Alcoolismului și a Dependenţei de Droguri (ICPA) și este membru în Colegiul American de Cardiologie și în Societatea Americană de Cardiologie Nucleară.

În cadrul CES, dr. Landless a ţinut o prelegere despre ce ar trebui să însemne îngrijirea totală a pacienţilor și a prezentat povestea lui Will Alexander, americanul care și-a dedicat ultimii ani din viaţă pentru a-i sprijini moral pe pacienţii internaţi în Spitalul din Loma Linda (California). Nu știu dacă finalul poveștii i-a prins pe mulţi dintre participanţi cu ochii în lacrimi, pentru că nu puteam vedea prea bine din cauza propriilor lacrimi. Le-am șters repede, pentru a-l invita pe dr. Landless să ne spună mai pe larg ce înseamnă principiul „whole person care” (îngrijirea persoanei în totalitatea ei) și de ce crede că ar putea revoluţiona sistemele de sănătate.

Aţi vorbit astăzi despre îngrijirea persoanei în totalitatea ei – conceptul de „whole person care”. Cum aţi defini acest principiu pentru cineva din afara domeniului medical?

Îngrijirea persoanei în totalitatea ei înseamnă ca, atunci când te ocupi de sănătatea unei persoane, să nu vizezi doar latura fizică a sănătăţii sau doar latura psihoemoţională. Să nu te concentrezi pe un singur aspect, în exclusivitate, ci să ai în vedere persoana în întregime. Să ai grijă de corp, de minte, de latura socială, de latura spirituală mai ales, de toate componentele fiinţei umane.

Uneori te duci la medic pentru o durere de cap, iar medicul îţi dă pastile împotriva durerii. Dar poate că ceea ce provoacă durerea este tensiunea. Și poate că persoana respectivă este sub o presiune considerabilă. Prin urmare ar trebui să cauţi cauza stresului, în loc să tratezi doar simptomele.

Din câte am înţeles, deși este un principiu privitor la sănătate, această abordare este fundamentală pentru doctrina Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.

Așa este. Încă de la începutul bisericii noastre, cofondatorii ei Ellen White și Joseph Bates s-au concentrat pe importanţa nu doar a sănătăţii fizice, ci a sănătăţii în ansamblu. De ce să caute o biserică sănătatea totală? Pentru că un credincios în totalitate sănătos este un credincios care le poate sluji celorlalţi. Deci scopul nu era să ne asigurăm o sănătate perfectă pentru a ne satisface egoismul, ci pentru a-i putea ajuta mai bine pe cei din jur. Așadar abordarea „wholistic” (vizând întregul, n.r.) – și aici aș menţiona că biserica noastră folosește termenul englezesc „wholistic”, cu „w”, nu doar cu „h”, pentru a diferenţia abordarea bisericii de alte abordări similare – este o cheie de boltă pentru activitatea în domeniul sănătăţii întreprinsă de biserică.

Suntem foarte atenţi să subliniem că nu ne pasă doar de corp, ci și de minte, de emoţii, de interacţiunile sociale, de spiritualitate. E important să avem în vedere lucrurile acestea pentru că multe studii realizate pe subiecţi adventiști urmăresc să afle de ce sunt diferenţe între adventiștii de ziua a șaptea și persoanele care nu sunt adventiste. Ei bine, faptul că nu fumează, nu consumă alcool, dar și – iar aici vine ceva interesant – odihna săptămânală de care beneficiază ţinând Sabatul pot avea un impact pozitiv asupra sănătăţii. A avea o credinţă și a fi fericit din punct de vedere spiritual de asemenea au un impact pozitiv asupra bunăstării. De aceea insistăm atât de mult pe includerea tuturor componentelor umane în tratarea persoanelor care au diverse afecţiuni.

Lucrul acesta este fundamental pentru biserica noastră, însă, dacă ne întoarcem la Biblie chiar, vom observa că Dumnezeu Însuși a vorbit despre faptul de a-L iubi cu tot ce avem: cu corpul, mintea și spiritul nostru. Evanghelistul Luca scria despre Domnul Iisus cum că El „creştea în înţelepciune, în statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Luca 2:52 n.r.). Iată deci: „în înţelepciune” – mintea; „în statură” – corpul; „plăcut înaintea lui Dumnezeu” – spiritul; „înaintea oamenilor” – socialul. Așadar vorbim de un concept biblic. Este ceva ce adventiștii de ziua a șaptea consideră extrem de important.

Acesta este aspectul filosofic, să spunem. Dar la nivel practic, ce acţiuni întreprinde biserica pentru a schimba mentalitatea, care percepe drept un lux îngrijirea în totalitate a persoanei?

Noi ne încurajăm toţi membrii care activează în domeniul medical să ţină cont de faptul că oamenii sunt alcătuiţi din trup, minte, o latură socială și o latură emoţională. Înţeleg că vă referiţi la faptul că nu toţi își permit să plătească pentru consultaţii lungi sau să cheltuiască pentru a merge 10 zile în tratament la un centru lifestyle, însă există metode prin care ne putem îngriji de totalitatea persoanei care nu sunt un lux. Putem lucra la nivelul bisericii noastre, care apoi poate avea un impact în întreaga comunitate, ajutându-i pe oameni să devină mai activi fizic sau să depisteze la timp problemele cardiace organizând programe de screening pentru hipertensiune, învăţându-i pe oameni cum să slăbească, cum să doarmă suficient, cum să renunţe la fumat. Când faci aceste lucruri contribui la sănătatea fizică, dar îi ajuţi pe oameni și pe latura mintală, emoţională și socială.

Un alt aspect care ne arată cât de important este să avem o abordare multifaţetată sunt bolile cronice netransmisibile, cele care ţin de stilul de viaţă: fumatul, consumul de alcool, supraalimentarea și obezitatea, diabetul și bolile cardiovasculare ce decurg de aici. Toate acestea ţin de stilul de viaţă și putem acţiona asupra lor modificând modul în care trăim. Apoi sunt problemele mintale, care sunt, la ora actuală, primul factor dizabilitant la nivel global.

Credeţi că toate acestea pot fi totuși aplicate și în România? Vă întreb, pentru că încrederea românilor în sistemul naţional de sănătate a fost în scădere în ultimii ani și a primit o lovitură teribilă acum doi ani, după ce o investigaţie de presă a dezvăluit că numeroși tineri, victime ale unui nefericit incendiu într-un club, au murit de morţi care ar fi putut fi prevenite dacă responsabilii cu dezinfectarea spitalelor în care au fost internaţi nu ar fi folosit soluţii antibacteriene diluate.

Am citit despre această tragedie… Întrebarea este foarte complexă. Dacă guvernul ar lua măsuri simple care să contribuie la prevenirea bolilor cu cauze ce ţin de stilul de viaţă, atunci bugetul de stat ar avea mai mulţi bani pentru a investi în ridicarea standardului de servicii medicale și ar putea finanţa mai ușor accesul oamenilor la servicii de calitate.

Nu ar trebui să fie un lux, medicina de calitate ar trebui să fie un drept universal, aflat la dispoziţia tuturor. Și nu este așa. În multe colţuri ale lumii nu este. Dar asta nu înseamnă că nu ar trebui să facem tot ce ţine de noi pentru a merge în direcţia aceasta. Ce ar trebui să facem noi, ca adventiști, legat de asta? Ar trebui să le împărtășim celorlalţi, într-o manieră plină de bunătate și amabilitate, toate principiile foarte bune pe care le avem despre sănătate, astfel încât oamenii să își poată schimba viaţa.

Nu știu care au fost circumstanţele în acel club. Știu că a fost un eveniment devastator. Și nu pot vorbi despre sistemul de sănătate din România. Însă ce pot spune este că modul în care putem noi să producem o schimbare este îmbunătăţind stilul de viaţă al cât mai multor oameni. Dacă vor fi mai puţini oameni care fumează, vor fi mai puţini oameni cu cancer pulmonar sau cu alte boli pulmonare. Dacă oamenii vor bea mai puţin, vom avea mai puţine boli legate de alcool, inclusiv cancer. Dacă oamenii fac mai mult sport și dacă vor mânca mai puţine prostii, mai puţin junk food, incidenţa diabetului va scădea. Deci este o chestiune care ţine de educaţie.

Pe final am lăsat o întrebare mai personală. Mai exact, adresată medicului din dumneavoastră, nu reprezentantului Bisericii Adventiste. Chiar este întotdeauna o idee bună să îţi investești sufletul în tratarea pacienţilor? Sau e posibil ca uneori să nu fie o idee așa bună?

Din orice direcţie aţi adresa întrebarea, lucrul acesta, da, poate să fie o problemă. Nu poţi să iubești fără să fii rănit. Lucrul acesta este la fel de valabil și în tratarea pacienţilor. Când ne investim inima trebuie să ne așteptăm să fim răniţi. Când? Atunci când oamenii mor. Când nu se fac bine. Când se îmbolnăvesc mai rău și cred că e vina ta, ca medic. Când faci vreo greșeală și te simţi vinovat foarte mult timp. Când oamenii pleacă de la tine de la cabinet. E greu să accepţi atunci când un pacient se hotărăște să plece de la tine și să meargă la alt medic. Începi să te întrebi: „De ce? Cu ce am greșit?”. Așadar a-ţi implica inima poate genera probleme. Dar există și o altă faţă a monedei. Atunci când pui suflet în munca ta faţă de pacient capeţi o recompensă sufletească imensă, pe care nicio sumă de bani din lume nu o poate cumpăra.

Deci, există pericole? Absolut. Există și pericolul de a trece o graniţă în relaţia cu pacienţii, mai ales când sunt de sex opus. Trebuie să fii extrem de precaut ca să nu provoci nașterea anumitor idei nici în mintea pacientului, nici în mintea ta. Și singurul mod în care te poţi proteja de lucrurile acestea este să ai o relaţie de încredere în Hristos. Chiar și având această relaţie este dificil să rămâi concentrat și echilibrat și să nu pierzi din vedere faptul că, oricât de talentaţi am fi ca medici, Cel care vindecă este Dumnezeu. Dacă ai această perspectivă, nu vei suferi nici de sindromul medicului-semizeu. Nu vei simţi că totul ţi se datorează ţie și muncii tale. Dar, revenind la ideea de la început, părerea mea este că nu poţi fi un medic bun decât dacă pui suflet.

Dacă ar trebui să o iau iar de la capăt, să trebuiască acum să îmi aleg drumul în carieră, tot medicină aș alege. Tot medicină și pastoraţie. Tot aș îmbina tratarea laturii fizice cu tratarea laturii spirituale a omului.

Când am fost chemat să slujesc biserica la Conferinţa Generală, mulţi colegi de-ai mei cardiologi mi-au spus că mă invidiază. M-am mirat, pentru că plecam dintr-o instituţie în care eram cunoscut și apreciat în postura de cardiolog, iar cei care îmi făceau această mărturisire erau cardiologi foarte proeminenţi. I-am întrebat „de ce?” și știţi ce mi-au răspuns? Mi-au spus: „Pentru că ne-am săturat de munca asta!”. Aveau mașini Porsche, câte două case de vacanţă, aveau succes… Eu nu mi-am urât niciodată munca. De ce? Pentru că este plină de sens. Banii nu sunt suficienţi. Trebuie să ai un sens. Și, dacă nu pui suflet, nu ai cum să ai sens.