Cultura „cuplării” a făcut ca certitudinea durabilităţii unei relaţii să fie considerată o opţiune de lux a unui cuplu. În acest climat de incertitudine romantică, unii spun că soluţia viabilă este pur și simplu să dai frâu liber sentimentelor. Alţii însă spun că durabilitatea relaţiei e o chestiune mult mai controlabilă decât pare.

Psihiatrul american Heidi Reeder este unul dintre exponenţii ideii că succesul unei relaţii este mai mult matematică decât șansă. Atât de matematică încât poate fi redusă la o ecuaţie. Teza lui Reeder, bazată pe analizarea a peste 50 de studii, este că 2 din 3 decizii de a-ţi asuma un angajament în relaţie se reduc la o formulă care implică 4 factori: „comorile” (recompensele pe care le primești din relaţie), „necazurile” (dificultăţile prin care treci), „contribuţiile” (timpul, energia sau resursele tangibile pe care le dedici relaţiei) și „alegerile” (opţiunile pe care le ai sau nu le ai).

Formula durabilităţii

Ecuaţia pe care o propune Reeder este următoarea: nivelul de dedicare într-o relaţie = (comorile – necazurile) + contribuţiile – alegerile.

Fără să idealizeze angajamentul, fiind pe deplin convinsă că unele relaţii este bine să nu se bucure de angajament, Reeder susţine că este foarte important să fim conștienţi de această ecuaţie, pentru a putea îngriji și menţine funcţională o relaţie. A ne lăsa pe mâna sentimentelor poate deteriora o relaţie cu potenţial în nenumărate feluri. De exemplu, Reeder explică faptul că mintea noastră este setată să se concentreze pe elementele negative (necazuri), mai mult decât pe cele pozitive (comori). Lucru care ne face să luăm drept subînţelese părţile frumoase și să exagerăm gravitatea celor urâte. Atunci când vrem ca o relaţie să dureze, e bine să căutăm intenţionat să observăm și să contemplăm părţile ei frumoase.

Despre contribuţii, Reeder spune că pot uni doi oameni. Că atunci când investim în celălalt ne atașăm. Reciproca e și ea valabilă: atunci când vrem să ne despărţim de cineva nu mai investim.

Mai interesantă însă este optica lui Reeder privind alegerile. Ea spune că a percepe că avem o multitudine de opţiuni ne scade angajamentul. O teorie foarte asemănătoare cu cea a lui Barry Schartz care vorbea despre paradoxul alegerii. Atunci când credem că există o mulţime de parteneri care ar putea fi compatibili și disponibili faţă de noi, angajamentul faţă de partenerul curent scade sau este devalorizat. În plus, nici măcar nu e nevoie ca această bogăţie de opţiuni să fie reală. Tot ce contează pentru ca angajamentul să scadă este ca noi să percepem că am avea o multitudine de opţiuni.

Mai mult, Reeder atrage atenţia că până și privirea materialelor pornografice poate scădea angajamentul faţă de relaţie, fiindcă pornografia ne stimulează percepţia posibilităţilor nenumărate de parteneri, fie ei și imaginari. De aceea, un secret al angajamentului este acela de a rămâne concentraţi pe ceea ce este important (pe partenerul actual) și să devalorizăm celelalte opţiuni, reale sau imaginare, scrie Reeder.

Teama de promisiune

Angajamentul este însă pe cale să devină o raritate în societatea în care tot mai mulţi oameni aleg să trăiască singuri sau sunt forţaţi de situaţie să rămână așa (singlismul). În parte, lucrul acesta se întâmplă și pentru că angajamentul pare un lucru de temut.

O persoană care nu și-a luat un angajament poate avea sentimentul că altă opţiune, mai bună, este chiar după colţ. Sau poate acea persoană nu vede cu claritate care dintre opţiunile pe care le are se distinge ca fiind cea mai bună. Însă aceasta, spune psihologul Philippa Perry, este doar o parte a ecuaţiei. Pentru că mai important decât acel CEVA faţă de care îţi iei un angajament este FELUL în care te angajezi. Modul în care îţi asumi acest angajamentul este ceea ce face o decizie reușită sau nereușită.

Fobia de angajament (concept introdus în literatura de specialitate în 1987) se manifestă printr-o evitare a parteneriatelor pe termen lung (mai ales a căsătoriei), scria psihiatrul american David M. Allen. Însă această evitare nu este întotdeauna un rezultat al fricii. De multe ori, ea poate fi o manifestare a unui tipar de comportament greșit, deprins în copilărie. Psihiatrul explica faptul că unii copii crescuţi în familii disfuncţionale învaţă să se comporte deviant pentru a-și echilibra emoţional părinţii.

O consecinţă este că astfel de copii duc comportamentul disfuncţional mai departe, în familiile pe care și le formează la vârsta adultă. Fac lucrul acesta de multe ori neintenţionat, pentru ca familia lor să aibă un comportament care le este cunoscut (chiar dacă este problematic), ceea ce în limbaj de specialitate s-ar numi, spune Allen, „homeostaza familiei”.

Un remediu pentru frică

Angajamentul pare să fie contagios. Cel puţin așa indică un experiment al psihologilor de la Universităţile Toronto și Berkeley. Experimentul a arătat că subiecţii care au fost invitaţi să se gândească la cât de fidel și dedicat este partenerul lor de relaţie s-au arătat, la rândul lor, mai dedicaţi cuplului într-un test efectuat peste trei luni.

Este paradoxal că oamenii evită să își ia un angajament sănătos pentru o relaţie pe termen lung în condiţiile în care sunt atât de rapid dispuși să își ia angajamente toxice. Lucrul acesta face mai dificil de legitimat teama de angajament și mai ușor de reclamat o pierdere a simţământului de valoare care era nu demult asociat unei căsnicii. Recuperarea idealului depinde de noi.