Cu o săptămână în urmă am schimbat câteva vorbe la telefon cu o doamnă în vârstă. Mi-a spus, printre altele, că n-a mai coborât din apartamentul ei de două săptămâni, că au început s-o sugrume zidurile și nu știe cât ar putea să mai reziste acasă. Dacă aș fi vorbit cu ea cu doar câteva zile mai târziu, aș fi înţeles-o mai bine.
Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.
Acum, când scriu acest articol, am mai bine de două săptămâni de când n-am mai văzut lumea decât din pragul casei mele, încercând să protejez cum pot pe cineva drag, pe care l-ar putea răpune și o gripă banală. Înţeleg mult mai bine acum ce simţea doamna, deși între situaţiile noastre nu este decât o asemănare vagă.
Chiar dacă ai o vârstă care (statistic cel puţin) nu te face o victimă probabilă a COVID-19, chiar dacă lucrezi de acasă și ai oricum destul de puţine ieșiri în timpul liber și chiar dacă stai la casă, cu un spaţiu exterior suficient de generos, izolarea acasă este, în sine, o experienţă chinuitoare.
Simt uneori că mă strânge ca o haină rămasă mică tot spaţiul ăsta larg, că mi-aș dori să închid poarta pe dinafară și să hoinăresc în neștire pe dealuri. Să mă pierd în galbenul strălucitor al cornilor înfloriţi, să respir primăvara de pe coastele dealurilor, unde toţi corcodușii s-au transformat în flăcări albe. Să fug după-amiaza târziu în oraș, în timp ce motorul mașinii toarce familiar, iar eu mă gândesc, a mia oară, că muntele spre care aleargă șoseaua arată tot mai spectaculos pe an ce trece. Să-mi întâlnesc prietenii, să albim serile târzii cu poveștile noastre, să-i revăd pe cei dragi de aproape și de foarte departe.
Până mai ieri, toate acestea erau prea la îndemână ca să te mai simţi recunoscător de fiecare dată când le puteai face. Sau ca să nu le amâni, cu dezinvoltura celui care știe că mai e timp berechet.
Dintr-odată, timpul pare să se fi dilatat, lăsându-ne să plutim, ca într-o Zi a cârtiţei, într-un amestec de zile ce seamănă leit una cu alta. Pe de altă parte, spaţiul s-a îngustat, devenind propice unei lâncezeli generale, până ne vom da seama cum se trăiește productiv când ești consemnat la domiciliu.
Și așa a ţâșnit întrebarea: Cum rezistăm la noi acasă? O întrebare care ar contraria poate generaţiile de dinaintea noastră, trecute prin perioade istorice crâncene, dar o întrebare care pentru noi are sens.
Iar specialiștii explică de ce ne este greu să gestionăm o criză din care abia s-au decojit primele zile.
Când răul e mai tolerabil decât incertitudinea
Incertitudinea este unul dintre cei mai redutabili dușmani ai minţii. Cel puţin aceasta este concluzia la care a ajuns o echipă de cercetători de la University College London în 2016. Voluntarii care au participat la acest studiu au jucat pe calculator un joc în care răsturnau stânci, sub unele dintre acestea ascunzându-se șerpi. Pentru fiecare stâncă sub care se ascundea un șarpe, participanţilor li s-a administrat un șoc electric dureros. Cercetătorii au observat că, atunci când gradul de incertitudine era de 50%, stresul participanţilor atingea cotele cele mai înalte, concluzionând astfel că incertitudinea este mai greu de îndurat decât siguranţa că lucrurile se vor termina rău.
De fapt, atunci când plutim în incertitudine, tindem să ne gândim la cele mai rele scenarii posibile, spune Robert Leahy, directorul Institutului American de Terapie Cognitivă, explicând că a auzit după 11 septembrie 2001 foarte mulţi oameni care susţineau că un alt atac asupra New Yorkului, posibil chiar nuclear, este inevitabil. În realitate, „incertitudinea este neutră – nu știm ce urmează să se întâmple”, încheie Leahy.
Atunci când suntem anxioși încercăm să controlăm mai mult toate lucrurile, dar în criza cauzată de noul coronavirus foarte multe lucruri nu depind de noi. Este o situaţie în care putem alege totuși să ne concentrăm pe ceea ce stă în puterea noastră să facem – de exemplu, să rămânem acasă, protejându-ne pe noi și pe cei mai vulnerabili semeni ai noștri. Închizând cercul, statul acasă poate diminua anxietatea tocmai pentru că ne oferă ocazia de a controla o felie din tortul lucrurilor care ies din raza noastră de decizie și acţiune. Una foarte importantă, de altfel.
Iar dacă această situaţie ne provoacă disconfort și iritare, să avem curajul și iniţiativa de a ne lărgi orizontul înţelegerii pentru a descoperi istorii și motive capabile să ne determine nu doar să suportăm izolarea acasă, ci chiar să ne dezvoltăm ca oameni, învăţând lecţii imposibil de învăţat când viaţa se derula după tiparele familiare nouă.
1. Să privim mai atent chipul cu adevărat neîndurător al izolării
Istoriile de viaţă din trecutul recent al României sunt, din păcate, istorii contemporane pe alte meridiane ale planetei. Dacă izolarea noastră acasă ne poate învăţa să privim acum și pe viitor mai atent înspre suferinţele celor care împart același cer cu noi, dar în cu totul alte condiţii, am câștigat o primă lecţie enormă în acest timp atipic pentru noi.
„Viaţa la închisoare este foarte, foarte grea”, povestește în cartea ei Maria Sima, condamnată la 7 ani de temniţă grea, în 1961, pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Vina ei fusese, în realitate, aceea că, dactilografă fiind, bătuse la mașină cărţi religioase, pentru a le împărţi membrilor bisericii ei.
Deţinutele care nu primeau „pat”, adică dreptul de a se așeza pe un pat în timpul zilei, erau nevoite să stea în picioare până la ora 22, când zgomotul sinistru al sirenei anunţa stingerea. Învăţaseră să se arunce în pat „din două mișcări”, fiecare clipă de odihnă fiind preţioasă. Dimineaţa, același zgomot asurzitor le punea în mișcare, cu destulă greutate de altfel, pentru că Jilava nu-și dezminţea numele: pereţii celulelor erau veșnic umezi, picăturile de apă căzând zi și noapte peste paturi și peste așternuturi. „Prindeam de cu seara un somn bun și, dacă ne trezeam, nu mai puteam adormi din pricina frigului”, povestește Maria.
În timpul anchetei la Securitate, care a durat 82 de zile, a primit aceleași alimente zi de zi (300 de grame de pâine, jumătate de litru de lapte, 100 de grame de marmeladă și 8 cartofi copţi) – până ce stomacul ei nu a mai putut primi nimic altceva decât pâine. În închisoare, regimul alimentar a fost chiar mai sever – pentru că refuza, potrivit convingerilor ei religioase, alimentul cel mai comun din meniul închisorii, tot ce i-a rămas, pentru o lungă perioadă de timp, a fost să supravieţuiască cu cele 100 de grame de pâine dimineaţa și cu aceeași cantitate de mămăligă seara.
Nu mai puţin de 36 de femei erau înghesuite într-o cameră de 27 de metri pătraţi, în care ardea becul zi și noapte. Primeau o cană de apă pentru toată ziua, care trebuia să ajungă și pentru băut, și pentru igiena matinală. Pe deasupra, orice toană a unui gardian sau anchetator le putea trimite la izolare, acolo unde erau nevoite să împartă o celulă minusculă cu șobolanii care mișunau acolo.
„Ce n-am fi dat să locuim într-o cameră curată, uscată, să avem ce mânca, oricât de modest, și pe deasupra o Biblie”, nota Maria.
La cele 40 de kilograme ale ei, îmbătrânită înainte de vreme (avea 40 de ani la arestare) și fără vreo veste de la soţul ei, de asemenea încarcerat, Maria continua să spere. Dar numai în bunătatea lui Dumnezeu, din care vedea uneori răsfrângându-se câte o rază și în colegele ei de suferinţă, ba chiar și în câte un gardian.
2. Să redescoperim privilegiul de a fi printre oameni
E incredibil să realizezi că izolarea noastră acasă poate să ne facă să trăim – parţial, incomplet, totuși real – experienţele și emoţiile extreme ale celor despre care probabil am citit de multe ori incapabili să empatizăm cu adevărat.
Când ești închis singur într-o celulă atât de multă vreme încât începi să te temi că vei uita cuvintele, ziua în care vezi din nou feţe omenești este de o fericire indescriptibilă, povestește Evghenia Ghinzburg. Membră activă a Partidului Comunist, Evghenia Ghinzburg a fost arestată în 1937 și condamnată la 10 ani de închisoare, în temeiul unor acuzaţii false, împărtășind soarta atâtor membri de partid în perioada stalinistă.
Au urmat doi ani de carceră, o adevărată îngropare de vie, după cum povestește autoarea cărţii Destin în bătaia vântului. Zidurile erau vopsite în roșu închis, tavanul era de un alb murdar, iar celula avea cinci pași pe lungime și trei pe lăţime. Celula era pavată cu piatră, iar mobilierul ei se compunea dintr-un pat de fier și un taburet pe care era chinuitor să stai, dar era așezat în așa fel încât gardianul să-l observe prin vizor.
Să nu își piardă minţile și să nu uite să vorbească au fost principalele obiective ale femeii, în condiţiile în care gardienii erau instruiţi să menţină o tăcere totală.
Doi ani mai târziu, când în celulă este adusă încă o deţinută, cele două femei vorbesc continuu câte 20 de ore pe zi. Iar când, în sfârșit, primește permisiunea de a merge la baie odată cu deţinutele din alte celule, autoarea își relatează bucuria fără seamăn de a putea privi din nou atâtea feţe omenești, fie ele și necunoscute.
„Mă uitam tânjind la celulele încuiate”, povestește Corrie ten Boom, arestată împreună cu familia ei pentru ajutorul oferit evreilor în perioada în care Olanda fusese ocupată de naziști. În timp ce se îndrepta spre celula ei, se chinuia să ghicească în spatele căror uși dispăruseră surorile ei.
„Îmi doream să văd o faţă omenească tot așa cum doream mâncarea”, avea să scrie mai târziu Corrie, mărturisind că, în lunile de izolare, dorul și teama pentru soarta celor dragi se împleteau atât de tăios încât nu reușea să le pronunţe numele în rugăciune: „Spuneam: «Aceia pe care îi iubesc, Doamne. Tu îi cunoști.»”
În cele din urmă, transportată în condiţii inumane într-un lagăr nazist din Germania, Corrie își găsește sora, iar reunirea e cel mai frumos cadou pe care l-ar fi putut primi în aceste condiţii. „Mi se părea că pot suporta orice cu Betsie lângă mine”, povestește Corrie. Și chiar avea să suporte orice, mai bine de un an, până ce a fost eliberată, în timp ce sora ei, transportată la infirmerie, unde le insufla speranţă deţinutelor aflate ca și ea „în pragul cerului”, avea să cunoască și ea, în alt fel, eliberarea.
Citește și
3. Să învăţăm să privim dincolo de bătăturile noastre
Perioada aceasta, în care lumea noastră și-a modificat contururile înainte să ne putem da seama ce se întâmplă, este o ocazie de aur să ne analizăm minuţios valorile, așa cum se văd ele în raportarea noastră la ceilalţi, și să plănuim ce vom face după ce virusul va fi, cumva, înfrânt.
„Să trăiești izolat într-o casă (…) singur sau cu familia nu este un blestem divin. De fapt, este momentul adevărului”, spune regizorul rus Kiril Semyonovich Serebrennikov, care se consideră „specialist în izolare”, după ce a stat aproape 20 de luni în arest la domiciliu. Chiar și cuvintele „izolare” și „carantină” ar trebui evitate, spune regizorul, considerând că termenul cel mai potrivit este cel de „restart” – să dai o direcţie nouă vieţii tale.
Izolarea noastră nu seamănă cu cea trăită de personajele amintite mai sus. Totuși, în condiţii infinit mai grele, acestea au reușit să găsească un sens și un motiv pentru a rezista, în timp ce incertitudinea semna condica fiecărei zile.
Timpurile grele nu au rămas însă gravate în arhivele trecutului. În timp ce, până mai ieri, trăiam în colţul nostru călduţ de lume, cu atenţia fărâmiţată între micile noastre probleme, o serie de crize zguduiau universul celor care trăiau sub același cer cu noi. Al celor care mor cu milioanele din cauza foamei, al celor prinși în menghina războaielor sau a persecuţiei religioase. Compasiunea obosește repede, notează Susan Moeller, profesoară de jurnalism la Universitatea din Maryland, iar noi știm bine cât de repede se capătă imunitate la suferinţa altora.
Chiar dacă ne credem neputincioși în faţa marilor crize, efortul puţinilor voluntari și al organizaţiilor neguvernamentale ne demonstrează, prin fapte, contrariul. Există întotdeauna ceva de făcut pentru cei care trăiesc în zone de conflict și chiar pentru aceia care sunt izolaţi de tot restul lumii, așa cum se întâmplă cu nord-coreenii (despre modul în care diferite proiecte le aduc alinare și ajutor celor din Coreea de Nord am scris deja aici și aici).
După cum există și modalităţi de a ajuta sau cel puţin de a le arăta creștinilor persecutaţi că restul lumii creștine n-a uitat definitiv de ei. Ultimele rapoarte au indicat că în Orientul Mijlociu nivelul de persecutare a creștinilor a ajuns la nivelul de genocid și că mai bine de jumătate de miliard de creștini suferă persecuţie și discriminare la nivel global. Cu toate acestea, subiectul rămâne „unul dintre cele mai neacoperite evenimente din știrile internaţionale”. Cauzele acestei tăceri tulburătoare se circumscriu unei concentrări excesive a bisericilor creștine occidentale asupra propriilor probleme, adevărate furtuni într-un pahar faţă de provocările pe care le întâmpină fraţii lor din Orientul Mijlociu și nu numai (Alina Kartman a detaliat subiectul în articolul „Falsa rușine a Occidentului”).
Pandemia pe care o traversăm poate fi ocazia în care, gustând doar un strop din restricţiile și nesiguranţa pe care le trăiesc demult milioane de semeni, să permitem geometriei noastre interioare modificări de substanţă. Să descoperim urâciunea concentrării excesive asupra sinelui. Să realizăm că buzunarul nostru e rareori atât de gol încât să nu putem rupe nimic din el pentru o donaţie care va face ziua sau viaţa cuiva mai bună. Să conștientizăm că rugăciunile noastre n-au fost niciodată atât de cuprinzătoare încât să nu mai poată încapsula în ele mijlocirea devotată pentru toţi fraţii noștri știuţi și necunoscuţi încă.
Citește și
Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului.
