Ianuarie este luna cea mai bună pentru companiile care oferă servicii sau aparatură de fitness sau întreţinerea corpului. Începutul de an este adesea înecat în regrete legate de consumul alimentar excesiv din perioada sărbătorilor și în general de starea noastră fizică și psihică, ce, pentru multe persoane, pare să se deterioreze de la un an la altul.

Așa că ne scuturăm adidașii de praf, ne facem abonament la sală sau ne cumpărăm un „distrugător de abdomene”. Cu toate acestea, tot statisticile arată că rezoluţiile ce privesc sportul ne dau cele mai mari dureri de cap, fiind chiar mai ușor pentru unii să se lase de fumat decât să se obișnuiască cu sportul. Există vreo soluţie?

Uite o teorie interesantă: Te-ai gândit vreodată că motivul pentru care nu poţi să te ţii de sport este pentru că ești un zombie și îţi trăiești viaţa ca unul? După o viaţă întreagă de cercetare, psihologul american Mihaly Csikszentmihalyi a ajuns la concluzia că cei mai mulţi oameni își trăiesc viaţa de zi cu zi despărţiţi de propriile vieţi emoţionale, pe care nici nu le prea conștientizează. Ca rezultat direct al acestei neatenţii, ne petrecem viaţa jonglând între două extreme – în cea mai mare parte a zilei ne simţim acaparaţi de anxietăţile și presiunile multiplelor noastre responsabilităţi, iar timpul liber ni-l petrecem „recuperându-ne” prin plictiseală și pasivitate cronică. Cheia ieșirii din această situaţie, spune Csikszentmihalyi[1], este să ne provocăm cu lucruri care necesită un nivel ridicat de angajament și aptitudine, învăţând astfel bucuria de a ne implica total în ceva. Cu alte cuvinte, încearcă să îţi faci viaţa mai grea.

Sportul, cu adevărat parte din viaţă

Încearcă, de exemplu, să renunţi la mașină și să îţi faci drumurile pe jos, dacă situaţia îţi permite. Aceasta este cea mai sigură cale de a integra cu adevărat mișcarea în viaţa ta și de a te bucura de beneficiile pentru sănătate ale acestui stil de viaţă. Cât timp nu vrei să ai fizicul unui top model și te interesează doar să ai un stil de viaţă sănătos, mișcarea naturală, mersul pe jos din punctul A în punctul B de mai multe ori pe zi este cea mai bună variantă, mult mai bună decât varianta în care ne petrecem până la 12 ore pe zi pe scaun sau în fotoliu și exersăm, în cele mai bune cazuri, câte 30-60 de minute zilnic.

De ce spun asta? S-a calculat că stilul de viaţă al unui atlet olimpic nu îi prelungește viaţa decât cu 2,8 ani în medie, faţă de o persoană obișnuită, ceea ce poate părea puţin când ne gândim la miile de ore de antrenament depuse. În plus, o mare parte a acestui avantaj s-ar putea datora mai degrabă atenţiei constante la alimentaţie decât efortului fizic. În același timp, studiile realizate pe așa-numitele „zone albastre”, acele comunităţi de supercentenari sănătoși, arată că orele dedicate efortului fizic lipsesc aproape cu desăvârșire din viaţa lor de zi cu zi. În schimb, acești „superoameni” merg kilometri buni în fiecare zi, deplasându-se pe jos în treburile lor zilnice. Doar o parte mică a orelor din zi o petrec stând jos. Gianni Pes, expert în problematica longevităţii, a ajuns la concluzia că în timp ce alimentaţia și mediul sunt importante pentru longevitate, activitatea de intensitate scăzută, dar pe perioade lungi de timp, este elementul crucial. Cercetările lui în zonele albastre l-au determinat să concluzioneze că nu lipsa efortului fizic este problema, ci stilul de viaţă sedentar.

Mai important deci, decât să includem câteva zeci de minute de exerciţii fizice intense, este să fim în mișcare tot timpul.

Acesta este și raţionamentul recomandării de a face 10.000 de pași pe zi, deși 15.000 ar fi mai degrabă echivalentul pe care îl parcurg zilnic centenarii din Sardinia. Dacă această variantă nu este posibilă, între 60 și 75 de minute de activitate fizică de intensitate medie-ridicată pe zi par să elimine riscul de deces prematur asociat timpului petrecut pe scaun, conform unui studiu publicat în jurnalul Lancet. Dar tot nu este un efort îndeajuns pentru a asigura o viaţă lungă și sănătoasă, prima variantă fiind în continuare cea mai bună soluţie. Totodată, este și cea mai naturală omului.

Istoric vorbind, oamenii nu au dezvoltat un obicei de a-și rezerva timp în zi pentru exerciţii, pentru că, în afară de clasa bogată, care se bucura de timp liber de timp pentru divertisment, cei mai mulţi oameni nu aveau timp pentru așa ceva, după cum nici noi nu avem azi. Diferenţa majoră este că în trecut, oamenii trebuiau să muncească fizic pentru a-și procura cele necesare traiului și fiecare sarcină casnică implica efort, de la frecarea podelelor la spălatul hainelor. Astăzi muncim mai mult intelectual, iar tehnologia ne-a scutit de efortul fizic al sarcinilor casnice și promite să o facă în continuare, eliberându-ne și mai mult timp. Cu toate acestea, mulţi dintre noi nu par astăzi să fie mai puţin ocupaţi, iar povara obezităţii asupra societăţilor dezvoltate este în creștere.

Tratează sportul ca pe o recompensă

Și ce faci dacă deplasatul pe jos nu este o opţiune pentru tine? Rămâi la faptul că nu ai destulă voinţă pentru a-ţi crea un obicei nou, care consumă timp și este neconfortabil fizic, chiar dureros. Eșecul de a exercita destulă voinţă aduce stres suplimentar și sentimente de vinovăţie și dezamăgire. Dar ceea ce arată știinţa despre mecanismele voinţei este că toată lumea se confruntă într-un fel sau altul cu tentaţiile, dependenţele, distragerile de atenţie și procrastinarea. Ne promitem că economisim bani, că ne vom face analizele, că o să rezistăm la dietă, că o să ne ţinem de sport, că o să bem mai puţin și o să citim mai mult. Când cedăm ar putea să pară că este o problemă de tentaţie și voinţă, dar tentaţia este doar scuza. Problema de fond este procrastinarea, faptul că amânăm obiectivele pe termen lung în favoarea gratificării imediate. Cum să facem deci să nu mai pierdem atât de des lupta împotriva procrastinării?

Ceea ce arată știinţa despre mecanismele voinţei este că toată lumea se confruntă într-un fel sau altul cu tentaţiile, dependenţele, distragerile de atenţie și procrastinarea.

Primul pas este să aflăm cum o pierdem. Să cunoști mecanismele prin care ajungi pradă tentaţiei nu te face mai predispus la tentaţie, așa cum ar crede unii, ci te ajută să eviţi cu totul acele situaţii, scrie psihiatrul Kate McGonigal în cartea The Willpower Instinct.[2] De exemplu, dacă te vei analiza în aceste situaţii, cu siguranţă vei observa că în momentul în care îţi promiţi că vei face sport sau că nu vei mai mânca zahăr ești într-o stare liniștită, raţională, am putea spune chiar rece. Apoi vine un coleg la birou cu prăjituri făcute în casă sau apare un disconfort minor, cum ar fi să simţi că te ia o răceală, și deja îţi amâni planurile de exerciţii. Planurile făcute într-o stare raţională rece sunt imediat sabotate de o lavă de emoţii, pe care trebuie să începem să le identificăm. Nu mâncăm prăjitura doar pentru că arată bine, mereu arată bine, ci pentru că ni s-a schimbat fondul emoţional. Singuri sau cu ajutorul unui psiholog putem ajunge să identificăm aceste stări înainte ca ele să își producă efectele. Vom învăţa că anumite lucruri, situaţii sau oameni ne influenţează emoţional de așa natură încât frustrările pe care le strângem refulează în alte părţi ale vieţii și vom învăţa să scurtcircuităm raţional acest proces, care de obicei se întâmplă cu viteza luminii. Nici nu știi când te-ai enervat și deja ești cu prăjitura în gură.

Al doilea lucru pe care trebuie să îl înţelegem este că, atât voinţa, cât și atenţia și energia pe care le putem investi într-un lucru sau altul sunt finite și se epuizează. Motivul pentru care de obicei aceia care se lasă de fumat se îngrașă nu este că pur și simplu înlocuiesc obiceiul de fumat cu noul obicei de a mânca, ci că voinţa folosită pentru a se lăsa de fumat nu mai este suficientă și pentru a-i ajuta să se abţină de la a mânca. La fel se întâmplă cu energia și atenţia. Într-un mediu cu oportunităţi nelimitate, pare că mereu pierdem ceva și suntem tentaţi să păstrăm cât mai multe portiţe deschise. Dar nu putem să mergem și cu prietenele în oraș, cu copilul la balet, să facem sport în fiecare zi, prăjituri de casă și să trimitem scrisori personalizate de mulţumire pentru un eveniment pe care l-am organizat pe grupul de Facebook al blogului nostru. Vom pierde mai mult timp și energie doar gestionându-le pe toate, iar faptul că suntem doar pe jumătate sau pe sfert implicaţi în fiecare ne va lăsa frustraţi și pradă emoţiilor negative, care ne sabotează în alte zone ale vieţii. Alege doar ce contează cu adevărat, ne sfătuiește economistul comportamental Dan Ariely, în cartea sa Predictably Irrational.[3]

Cum alegi? Ca să spui „nu” când trebuie să spui „nu” și „da” când trebuie să spui „da” ai nevoie de o a treia putere: abilitatea de a-ţi aminti ce vrei cu adevărat, explică McGonigal.[4] Toate acţiunile și deciziile fiecăruia dintre noi pot fi reduse la câteva dorinţe de bază. De ce vrei să faci sport? Ca să arăţi bine la plajă? Ca să poţi purta iar tricouri mulate? Poate. Dar, lăsând la o parte aceste lucruri, de ce vrei cu adevărat să faci sport? Care e obiectivul pe termen lung? Tot mai des se discută astăzi despre importanţa activităţii fizice în depresie și anxietate, iar în social media începe să prindă contur un discurs despre sport nu ca o modalitate de a arăta cumva, ci de a te simţi cumva, nu de a arăta bine, ci de a te simţi bine.

Ca sportul să devină o constantă în viaţa noastră, trebuie să fie mai mult decât un obicei bun sau chiar un hobby și să treacă în sfera lucrurilor care ne hrănesc emoţional, să devină un izvor de voinţă și energie pentru alte lucruri importante din viaţa noastră. Efortul fizic are capacitatea de a face acest lucru și multe altele pentru sănătatea noastră fizică și emoţională. Încă din vremea antică, oamenii au recunoscut că „exerciţiul fizic singur poate susţine starea emoţională și vigoarea minţii”, după cum spunea Cicero, iar în vremurile noastre, caracterizate de sedentarism și obezitate, rapoarte medicale privesc sportul ca pe un „tratament-miracol”, care poate reduce riscul de cancer intestinal cu până la 45% și de osteoartrită, hipertensiune și diabet cu până la 50%. Problema este să îl și percepem ca atare și timpul petrecut făcând exerciţii să devină un moment pe care ni-l dedicăm, un favor pe care ni-l facem, la fel ca mersul la coafor sau ieșitul cu prietenii.

Abia când o să înţelegem că activitatea fizică nu este o corvoadă, ci o recompensă în sine, vom avea speranţă să ne îndeplinim rezoluţiile de anul nou.