„Să trăiești c-ai trecut pe la mine!” | Bătrâneţea și relaţiile sociale

Numărul prietenilor se diminuează pe măsură ce îmbătrânim, dar această tendinţă, cu multiple efecte negative, poate fi combătută în mod activ și atunci când bătrâneţea s-a instalat deja.

„Să trăiești c-ai trecut pe la mine!” Opt cuvinte pe care le-am tot auzit și care m-au usturat de parcă mi s-ar fi jupuit un rând de piele atunci când am aflat că era în spital și că, după cum se părea, aceea avea să fie ultima internare. Era cam cu două decenii mai mică decât bunicii, dacă ei ar mai fi trăit, și cu aproximativ 20 de ani mai mare decât părinţii mei, așa că era ultima rămasă în viaţă din generaţia vârstnică a uliţei copilăriei mele.

O știam dintotdeauna – era vecina în grija căreia ne lăsa mama atunci când pleca la câmp sau în oraș. Avea un dud mare (bucuria noastră, a copiilor, și necazul ei, pentru că fructele îi pătau aleea de la intrare), în care puteam urca, după placul inimii, ca și în toţi corcodușii din grădina ei. Puteam să ne jucăm în voie și în curtea cu iarbă din faţa casei, fără grija mustrărilor, dacă mingea lovea zgomotos porţile sau ateriza în grădinuţa cu flori.

Timpul s-a tot grăbit, după cum îi este năravul, și am văzut-o mai rar. Ne întâlneam întâmplător în faţa porţii și mai venea, la intervale tot mai mari, pe la noi, cu sfiala că ne întrerupe din nesfârșitele treburi. O vizitam, tot mai neregulat, să vorbim și să o bucurăm cu mărunţișuri – câte o fotografie înrămată cu nepoţii ei, câte un ghiveci cu zambile, să-i înflorească primăvara în fereastră. Ne trimitea vorbă să venim și să-i mai citim din „Cuvântul Domnului”, pentru că nu știa alfabetul și era, pe măsură ce trecea timpul, tot mai însetată de veștile bune de dincolo de graniţele lumii noastre. Și, cumva, chiar spre finalul pe care nu-l bănuiam, întâlnirile noastre s-au rărit și mai mult, pe măsură ce le amânam din nou și din nou, sub presiunea câte unui proiect neisprăvit, ba chiar neînceput.

„Mai veniţi pe la mine!” O rugăminte precedată întotdeauna de mulţumire: „Să trăiești c-ai trecut pe la mine!”  Ar fi greu de redat în cuvinte toată durerea sfâșietoare, usturătoare care m-a năpădit când am știut că timpul vizitelor – pe care îl considerasem veșnicie, judecând după lista lungă a amânărilor – se încheiase abrupt și că nu știusem să drămuiesc și să preţuiesc tot amarul de ocazii irosite. A trecut aproape un an și jumătate de când tanti Adela nu ne mai poate ruga să venim pe la ea și, în tot timpul acesta, nu s-a umplut deloc golul pe care l-a lăsat în inima uliţei. De fapt, parcă e tot mai mare, întinzându-se peste curtea năpădită de iarbă, peste cireșii de lângă poartă, peste toate zambilele care n-au mai înflorit, peste toate veștile bune care nu s-au mai povestit.

Singurătatea de la capătul vieţii

„Cei mai mulţi dintre noi avem o oră pe săptămână pe care să o rezervăm pentru cineva care îmbătrânește și este singur”, scria autoarea creștină Katy Morgan. Poate că am găsi în buzunarele săptămânii noastre chiar și două-trei ore, dacă am realiza cât de amară poate fi singurătatea la vârsta la care anii cei mai frumoși și bucuriile cele mai aprinse au rămas departe, în urmă. Și, de asemenea, la vârsta la care găsești tot mai greu pe cineva căruia să îi împărtășești pierderile suferite și grijile legate de cele care sunt deja pe drum.

Măsurând singurătatea percepută – cea care doare, de fapt, cel mai mult –, cercetătorii au ajuns la o diagramă în formă de U. Oamenii se simt mai singuri la începutul vârstei adulte și în ultima parte a maturităţii și mai puţin singuri la vârsta de mijloc, singurătatea accentuându-se după vârsta de 60 de ani și fiind deosebit de pronunţată în jurul vârstei de 80 de ani, potrivit cercetătorilor de la Northwestern Medicine.

Singurătatea se accentuează după 60 de ani și este foarte pronunţată în jurul vârstei de 80 de ani.

Eileen Graham, profesoară la Northwestern University, consideră frapantă această creștere a singurătăţii la vârste înaintate. Intenţia cercetătorilor a fost aceea de a descoperi categoriile cele mai vulnerabile, dar și cauzele pentru care singurătatea se accentuează pe măsură ce bătrâneţea se instalează. La mijlocul vieţii, subliniază Graham, reţeaua noastră socială este una densă: interacţionăm cu partenerii noștri, cu copiii, colegii, prietenii și alte persoane din comunitate. Pe măsură ce îmbătrânim, aceste reţele încep să se rarefieze, iar oamenii simt că au tot mai puţini oameni apropiaţi în jurul lor.

Singurătatea este asociată cu o sănătate mai precară, cu pierderea partenerului și cu un număr mai mic de rude și de prieteni apropiaţi, toţi acești factori explicând accentuarea singurătăţii după vârsta de 75 de ani, a concluzionat un studiu publicat în 2019.

Majoritatea oamenilor au de câștigat dacă întreţin patru până la șase relaţii apropiate, punctează Julianne Holt-Lunstad, profesor de psihologie și neuroștiinţă, care explică nevoia de a avea diferite relaţii care să împlinească diferite tipuri de nevoi.

Majoritatea oamenilor au de câștigat dacă întreţin patru până la șase relaţii apropiate.

Lipsa legăturilor sociale reprezintă un factor de risc pentru apariţia bolilor cardiovasculare, probabil unul la fel de important precum fumatul, consumul excesiv de alcool și poate chiar mai nociv decât hipertensiunea arterială, obezitatea sau sedentarismul, punctează Holt-Lunstad, inventariind o serie de studii care arată legătura dintre singurătate și afecţiunile cardiovasculare.

Astfel, potrivit cercetărilor deja efectuate, legăturile sociale slabe sunt asociate cu un risc cu 29% mai mare de boli coronariene și cu un risc cu 32% mai mare de accident vascular cerebral. Alte studii sugerează că izolarea socială poate determina o creștere a inflamaţiei din corp, a tensiunii arteriale și a stresului și poate împiedica o persoană să rămână activă fizic și să aibă un somn bun.

Nu există un „glonţ magic” al îmbătrânirii sănătoase, dar legăturile sociale puternice sunt probabil ceva foarte apropiat de acel aliment sau medicament minune pe care l-au căutat toţi aceia care și-au dorit o viaţă lungă și sănătoasă, spune medicul geriatru Amit Shah. După mulţi ani de îngrijire a pacienţilor vârstnici, medicul declară că unii dintre factorii supralicitaţi pentru o îmbătrânire reușită – precum longevitatea înaintașilor sau lipsa bolilor fizice – nu garantează că vom avea bătrâneţea dorită și, pe de altă parte, că relaţiile par să încline balanţa mai mult în direcţia îmbătrânirii reușite.

Pe măsură ce bătrâneţea devine o realitate, construirea de noi relaţii devine mai anevoioasă, iar oamenii dragi mor sau devin indisponibili, așa că alcătuirea unui cerc de apropiaţi sau cel puţin de cunoștinţe noi rămâne o provocare.

Bătrâneţea și socializarea

În ciuda faptului că poate fi dificil și chiar intimidant să creezi legături noi și să socializezi cu oameni pe care nu-i cunoști, acest efort trebuie considerat un antrenament pentru fericire și pentru sănătatea creierului, susţine dr. Shah, care face câteva recomandări în acest sens persoanelor în vârstă.

În primul rând, vârstnicul trebuie să își facă rost de un aparat auditiv sau să îl folosească pe cel deţinut deja, pierderea auzului fiind o cauză importantă a izolării: „Când nu poţi auzi, creierul tău nu mai ascultă. Există dovezi care arată că lipsa corectării problemelor de auz duce la rate mai ridicate de declin cognitiv.” Studiile sugerează că folosirea aparatelor auditive se asociază cu o speranţă mai mare de viaţă. O legătură plauzibilă, spune medicul, explicând că faptul de a nu putea purta o conversaţie determină vârstnicul să iasă tot mai puţin din casă; scăderea activităţii fizice poate duce la pierderea de masă musculară, așadar la un risc sporit de căderi și de fractură de șold.

Dovezile arată că lipsa corectării problemelor de auz duce la rate mai ridicate de declin cognitiv.

Al doilea sfat al medicului este legat de ieșirile în afara casei. Chiar dacă tendinţa vârstnicului este să circule din ce în ce mai puţin, din cauza unor dificultăţi comune legate de vârstă (precum diminuarea vederii sau lipsa mijloacelor de transport), depășirea acestor provocări este răsplătită din plin. Chiar și la bătrâneţe, faptul că ieșim, învăţăm lucruri și ne formăm amintiri ne ajută să procesăm informaţiile spaţiale și să exersăm funcţiile executive ale creierului și memoria, spune Shah.

În al treilea rând, vârstnicii trebuie să caute în mod activ ocazii de a lega noi relaţii (vorbind cu vecinii, fiind activi într-o comunitate religioasă, căutând persoane cu care împărtășesc un anumit hobby, făcând voluntariat etc.).

Prin ce ochelari privim bătrâneţea? Impactul programelor intergeneraţionale

În fiecare vineri, la ora 10 dimineaţa, Zach Ahmes, un student la Medicină de numai 19 ani, și Richard Bement, un pensionar de 76 de ani, își încep obișnuita conversaţie online. Zach s-a înscris în programul Opening Minds Through Art, conceput de Universitatea din Miami pentru a facilita activităţile intergeneraţionale. Poate că a făcut-o și pentru a mai câștiga câteva credite, dar discuţiile cu domnul Bement chiar îi fac plăcere. Programul oferă sugestii legate de subiectele de discuţie și de activităţi (care ar trebui să se concentreze mai ales pe artă), dar cei doi ignoră, în mare parte, aceste recomandări. În ultimul an au vorbit despre ceea ce îi interesează pe ei – subiecte diverse, de la cele legate de formaţii muzicale și poezie la cele legate de familie și religie (Zach este musulman, iar domnul Bement aparţine Bisericii Episcopaliene).

Cei mai mulţi oameni au în grupurile și reţelele de oameni cu care interacţionează frecvent doar persoane apropiate de vârsta lor.

Pensionarea anticipată, faptul că membri din mai multe generaţii nu mai locuiesc împreună sau scăderea numărului celor afiliaţi la o biserică reprezintă factori ai diminuării ocaziilor de interacţiune între generaţii, declară gerontologul Karl Pillemer. Pe deasupra, explică gerontologul, există industrii întregi – precum cea a tehnologiei, a publicităţii sau a divertismentului – unde prezenţa persoanelor în vârstă este mai degrabă neobișnuită. Cei mai mulţi oameni au în grupurile și reţelele de oameni cu care interacţionează frecvent doar persoane apropiate de vârsta lor (cel mult un deceniu în plus sau în minus), notează Pillemer, subliniind că un efect nociv al acestei stări de fapt este ageismul – devalorizarea vârstnicilor.

Programele intergeneraţionale își ating scopul, având efecte pozitive atât în cazul tinerilor, cât și al vârstnicilor, spun studiile. Prima metaanaliză care a explorat rezultatele programelor intergeneraţionale nonfamiliale a arătat o schimbare în bine a atitudinii tinerilor faţă de persoanele în vârstă. De asemenea, au fost înregistrate schimbări benefice și la adulţii în vârstă – creșterea calităţii vieţii, ameliorarea sănătăţii fizice, diminuarea simptomelor depresive și manifestarea generativităţii (un proces psihologic și social prin care indivizii contribuie la bunăstarea și succesul generaţiilor viitoare).

Citește și: Părinţii mei îmbătrânesc. Itinerariul unei pierderi anunţate

Educaţia și interacţiunea dintre generaţii sunt instrumente foarte puternice de schimbare a atitudinii negative faţă de vârstnici, efectele cele mai vizibile fiind înregistrate în rândurile femeilor, adolescenţilor și adulţilor tineri, a concluzionat o altă metaanaliză.

Profesorul Karl Pillemer a creat un program în cadrul căruia elevii de liceu intervievează persoane în vârstă, iar la finalul unui studiu care a analizat impactul acestui program profesorul a constatat existenţa unor beneficii semnificative pentru tineri – îmbunătăţirea atitudinii faţă de bătrâneţe și faţă de vârstnici, creșterea încrederii și interesului pentru interacţiunea cu persoanele în vârstă și clarificarea scopului pe care îl au în viaţă.

Abia dacă a trecut un secol și jumătate de când oamenii obișnuiau să consulte cea mai vârstnică persoană din comunitate pentru un sfat despre alegerea partenerului sau despre culturile care merg mai bine pe timp de secetă, spune Pillemer. Segregarea pe motive de vârstă care are loc acum în societate dăunează generaţiilor, declară profesorul, subliniind nevoia de a găsi și de a aplica soluţii de contracarare a acestui „experiment periculos, în care tinerii nu au aproape nicio interacţiune cu persoane mai în vârstă, în afară de membrii familiei”.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.