Îţi place acum, dar te va înnebuni mai târziu. E muzica aceea care te delectează în primele ocazii în care o asculţi, după care nu mai reușești să ţi-o scoţi din minte. Realizezi că te-a acaparat abia atunci când începi să o fredonezi, fără să conștientizezi în diverse contexte.
Îţi place acum, dar te va înnebuni mai târziu. E muzica aceea care te delectează în primele ocazii în care o asculţi, după care nu mai reușești să ţi-o scoţi din minte. Realizezi că te-a acaparat abia atunci când începi să o fredonezi, fără să conștientizezi în diverse contexte.
Oamenii de știinţă nu au studiat extensiv motivele pentru care muzica poate lua controlul asupra minţii noastre, însă despre ce s-a studiat deja Elizabeth Hellmuth Margulis a scris o carte întreagă: On Repeat: How Music Plays The Mind.
Autoarea spune că „fenomenul «earworm» („viermele din ureche”, desemnând muzica repetitivă și adictivă, n.r.) există de dinainte de diseminarea tehnologiilor care o promovează și, probabil, o și exacerbează”. Cu alte cuvinte, fenomenul a apărut înainte ca mijloacele de comunicare în masă și mai ales internetul să schimbe ascultarea repetată a unor piese, dintr-un lux (la vremea la care nu existau mijloace de înregistrare) într-o practică obișnuită.
În cartea ei, Hellmuth Margulis prezintă și statistici care arată că acest fenomen se regăsește în numeroase culturi. În privinţa motivelor pentru care aceste fenomen există, explicaţiile sunt puţine și destul de dificil de calibrat.
Deși nu a generat-o, tehnologia face imposibilă evitarea repetitivităţii muzicii. Mai întâi, dintr-o perspectivă psihologică, repetitivitatea atrage, fiindcă induce confortul sensului (înţelegem mai bine ceva în urma repetării). Apoi, tot din perspectivă psihologică, repetitivitatea este respingătoare, ca o poveste pe care o știam, dar o auzim iar: e ceva redundant și irelevant în ea.
Muzica ne schimbă
Impactul muzicii asupra biologiei și gândirii umane este încă incomplet cunoscut. Însă cei care au aspirat să ofere o explicaţie au descoperit informaţii complementare. Pe de o parte sunt cei care, asemenea lui Daniel Levintin, specialist în psihologie cognitivă și neuroștiinţe, autor al cărţii This Is Your Brain on Music: The Science of a Human Obsession, cred că muzica antrenează în creier același mecanism adictiv pe care îl activează sexul și drogurile. Alţii, precum neurologul Oliver Sacks, spun că muzica poate să ne transforme gândirea și comportamentul, chiar și cu cele mai simple armonii muzicale. Poate și fiindcă omul și-a dezvoltat apetenţa pentru muzică odată cu abilităţile de folosire a limbajului, așa cum susţine unul dintre cei mai apreciaţi neurologi contemporani, care este și muzician, Aniruddh Patel.
Muzica reduce anxietatea, crește rezistenţa fizică, ameliorează somnul și pulsul, crește capacitatea de memorare și îmbunătăţește performanţele cognitive. Între atâtea beneficii, ne-am aștepta ca muzica să aibă un impact și asupra vieţii spirituale. Liderii religioși au tratat subiectul muzicii de închinare militând când pentru reverenţă, adecvată unui ritual religios, când pentru adaptare, adecvând structura muzicii la cultura momentului.
Chiar dacă aceste două atitudini au polarizat perspectivele privind muzica religioasă, cercetătorii evidenţiază un obiectiv care ar trebui să nu lipsească dintr-o piesă muzicală care se respectă și care își respectă ascultătorii: armonia. Plăcerea pe care o resimţim atunci când ascultăm o melodie este legată strict de nivelul de disonanţă receptat. Cu alte cuvinte, cu cât o piesă ni se pare mai armonioasă, cu atât ne place mai mult. Armonia însă depinde de nivelul de educaţie muzicală, dar nu atât formală, cât o cultivare a simţului muzical.
