ST septembrie 2020

Îmi place să privesc în urmă. Când sunt pe munte, poate fi și un pretext ca să mă odihnesc, însă o fac și ca să văd pe unde am trecut, cât am urcat.

Uneori cred că m-am născut cu o lupă în mână. Una prin care scrutez critic tot ce fac și ce spun și care augmentează necruţător fiecare imperfecţiune.

Îmbrăcată în detalii, orice poveste de viaţă poate fi interesantă. Când intri în detalii, dintr-o relatare comună sau mediocră, cuprinsă în câteva cuvinte, povestea devine o destăinuire. Îmi dau seama că povestea mea nu face excepţie, deși adesea mi s-a părut că trăiesc banal și formal.

Este important să ai un scop în viaţă, dar nu este suficient. Contează enorm care îţi este scopul.

Rost, rostire, rostuire... „rostul” românesc și derivatele lui. Un cuvânt mai generos în limba noastră decât sinonimele „sens”, „scop”, „semnificaţie”, după cum îl prezintă Constantin Noica în volumul din 1970, Rostirea filosofică românească.[1]

Zăbovind asupra afirmaţiei că „viaţa are în mod potenţial sens în orice condiţii, chiar și în cele mai nefericite[1], îmi revine în minte povestea unei femei anonime care m-a impresionat profund cu privire la două stări existenţiale: a fi și a avea.

Vorbeam foarte puţin în primii mei ani şi mama spune că o speria tăcerea mea. Nu ştia niciodată ce îmi trece prin minte, se temea că ascund ceva.

Plecăm. Chiar dacă nu trebuia, am ales și se întâmplă. Ne mutăm iarăși. E a opta oară în unsprezece ani de căsătorie.

Am fost acolo, l-am văzut. Venea spre mine mecanic, impasibil, rece. S-a oprit brusc în faţa mea și aștepta să vorbesc. Pentru un moment, m-am blocat. Era înalt, slăbuţ, cu faţa ovală și ochii albaștri, ușor adânciţi sub pleoape. Mai întâlnisem astfel de oameni, însă la el a fost ceva special.

Când facem un bine cuiva fără să așteptăm nimic în schimb, uităm adesea și persoana beneficiară, și darul oferit. Dumnezeu însă nu uită și împlinește la momentul potrivit promisiunea făcută în versetul care a dat titlul acestei pagini de jurnal. Așa a procedat și în cazul meu.

Motto: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa.” (Ioan 14:6)

Pe vremea adolescenţei mele, un autor elveţian, Erich von Daniken, a făcut vâlvă cu teoriile lui despre influenţe extraterestre asupra omenirii la începuturile ei. Versiunea românească a cărţii lui principale s-a numit Amintiri despre viitor. Desigur, ideile lui nu au astăzi nicio susţinere, dar expresia a rămas: amintiri despre viitor. Ceva din trecut spune ceva...

În tradiţia vestică, începând cu Thales din Milet, filosofii au căutat mereu răspunsuri la întrebări care transcend lumea materială, palpabilă. Una dintre cele mai arzătoare interogări care a dăinuit secole de-a rândul și care a apăsat multe minţi luminate este dilema sensului vieţii.

Am 33 de ani, sunt căsătorită și am o fetiţă de doi ani. E minunat să fii mamă și să vezi cât de frumos am fost creaţi. M-a fascinat sarcina, încă sunt interesată de subiectul nașterilor naturale și încerc să mă documentez cât mai bine pentru fiecare etapă prin care urmează să trecem.

Îmi amintesc cu precizie momentul și locul în care am realizat că sunt liberă să aleg ce fel de persoană vreau să fiu. Construcţia aceasta cere însă curaj, materiale potrivite și perseverenţa de a nu lăsa proiectul în ruină când apar divagări de la plan.

Cinci secunde. Și totul miroase a cer, a iarbă udă și fericire.

Întotdeauna mi-am imaginat că bunăstarea, perspectivele luminoase, o sănătate bună și un scop clar în viaţă tind să nu genereze foarte des întrebări cu privire la sensul vieţii.

Înainte să încep să caut sensul vieţii credeam că l-am găsit deja. Sau că îmi fusese dat. În lumea din care veneam, drumul era clar stabilit, cu evenimentele majore bine delimitate și prea puţin negociabile.

Acest interviu imaginar vrea să transmită că viaţa și sensurile ei sunt supuse unui demers permanent în schimbare și că noi, oamenii, avem o datorie sfântă să descifrăm acest puzzle dinamic și să ne jucăm rolurile cu toată bucuria și seriozitatea.

Cu mai bine de zece ani în urmă am primit de ziua mea o carte. Mesajul dinăuntru spunea: „Biblia este scrisoarea Domnului către oameni. În speranţa că și scrisorile oamenilor către Dumnezeu îţi vor hrăni sufletul, îţi ofer această carte. La mulţi ani!”. Și, într-adevăr, așa a fost.