Istoria creștinismului

Doug Marlette realizează desenul animat cu papagalul Doris. Doris este pe cale să mănânce o ciocolată. Apoi aude: „Doris, sunt eu, conștiinţa ta! Lasă ciocolata.” Doris se uită în dreapta. Întreabă: „De unde știu că ești conștiinţa mea? Arată-mi ecusonul.” „Nu am un ecuson”, revine vocea. „Păi lasă  gluma, domnule! Știi ce poţi păţi dacă...

Importanţa pe care Augustin a acordat-o filosofiei grecești a dus la o reinterpretare a relatării biblice privind originea vieţii și a creat premisele pentru alte schimbări.

Mișcarea unitariană s-a definit ca fiind o mișcare minoritară marcantă, sub influenţa umanismului. Numele de unitarieni vine de la credinţa într-o singură Persoană divină,...

„Roma a devenit, cu bune și cu rele, Ierusalimul creștinismului, iar dealul Vaticanului, Golgota vestului. Crucea a fost înlocuită cu sabia, simbolul cuceririi și al puterii.”

Acesta este al cincilea și ultimul articol din seria Creștinii și instinctul persecuţiei. Primele patru articole se află în ediţiile revistei Semnele timpului din lunile iulie-octombrie.

În data de 13 noiembrie Biserica Ortodoxă îl serbează pe unul dintre cei mai cunoscuţi părinţi bisericești – Ioan Gură de Aur, sau Hrisostom, episcop de Constantinopol, cel de numele căruia se leagă cea mai veche și mai folosită liturghie a Bisericii din Răsărit.

„Summa Theologica” este o sistematizare a întregii teologii creştine şi constă în aproape trei mii de articole organizate în trei părţi majore.

Martin Luther credea că știe precis ce așteaptă Dumnezeu de la el și, în strădania lui neobosită de a-I face pe plac, ajunsese – culmea – să Îl urască.

Reforma protestantă a fost un râu tumultuos, a cărui curgere a început să devină vizibilă în 1517. O contribuţie semnificativă la această erupere au avut-o afluenţii săi – mișcările (pre)reformatoare: valdenzii, albigenzii, lolarzii, husiţii etc., adevărate izvoare ale curentului principal protestant, care a preluat forţa lor în curgerea lui prin istorie.

Istoria este un proces ciclic, susţine Socrate. Istoria este liniară, conducând spre împlinirea unui scop ales de Dumnezeu, proclamă profeţii biblici.

„Săracii lui Christos“, „săracii din Lyon” sau, pur și simplu, „fraţii“ nu și-au spus niciodată „valdenzi“ până să se alăture Reformei. Apelativul batjocoritor le-a fost dat de persecutorii lor, după numele celui care a închegat doctrina comunităţii.

Istoria protestantismului este în cele din urmă o reflexie a luptelor naturii umane. Ne străduim să ne lăsăm conduși de Dumnezeu, dar tendinţa noastră...

Pentru înlănţuit mai existau acum doar două opţiuni: supunere fără rezerve în faţa conciliului sau condamnare. Retractare sau moarte. Afară, rugul era deja pregătit.

„Dacă aș fi torturat, aș mărturisi orice. Aș mărturisi că am fost sultanul Turciei“, spune Goya, într-un film al lui Milos Forman. „Nu, n-ai face-o!“ – îl contrazice părintele Lorenzo, dar Goya insistă: „Aș mărturisi orice pentru a evita chinurile.“

Primul articol al acestei serii a arătat că persecuţia organizată de creştini nu a apărut la începutul secolului al IV-lea, în vremea împăratului Constantin I, şi nici nu a fost însămânţată în biserici ca parte a eforturilor de extindere a puterii imperiale.

Biserica Evangelică din Germania a marcat Ziua Reformei cu moduri creative de a promova mesajul lui Martin Luther, şi anume că harul lui Dumnezeu le este oferit tuturor oamenilor.

O carte de 516 pagini, scrisă în latină, în mai puţin de un an, de un francez de 26 de ani. Publicată în Elveţia și dedicată regelui său francez, de care fugea. Este vorba despre cea mai semnificativă lucrare teologică a Reformei.

Penticostalismul, intrat în rândurile bisericilor tradiţionale sub forma mişcării carismatice, a avut o serie de efecte importante asupra acestora: de la înviorarea stilului de închinare şi creşterea numerică a acestora până la deschiderea faţă de alte confesiuni, în cadrul mişcării ecumenice.

„Fără un astfel de îndemn puternic din afară nu i-ar fi trăsnit prin cap niciunui preot român, simplu, naiv, orbește supus legilor și obiceiurilor bisericii sale strămoșești, cum au trebuit să fie toţi preoţii noștri pe atunci – să facă așa una ne mai făcută: să profaneze Scriptura prin încercarea sa nelegiuită de a o...

Creștinii dupa Evanghelie au redescoperit modelul iniţial al creștinismului, prin elemente precum comuniunea credincioșilor în grupe mici, închinare lipsită de formalism.

Conciliul din Trent[1] (1545-1563) a azvârlit cu anateme în doctrina protestantă a îndreptăţirii, iar protestanţii au ripostat pe măsură. Miza era adevărul. Situaţia însă s-a schimbat. Supravieţuirea creștinismului este oferită ca argument pentru minimalizarea diferenţelor și accentuarea similarităţilor cu scopul de a face faţă dușmanului comun: secularismul.