Religie

Atât diversitatea religioasă, cât și conceptul de libertate religioasă din Statele Unite moderne au la bază reforma religioasă din Anglia, graţie colonizării Americii de Nord de către englezi.

Titlul articolului lui Daniel Burke, publicat de Religion News Service în aprilie 2013, pe marginea celei de-a 150-a aniversări a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea (1863-2013), subliniază paradoxul acestui eveniment: „La vârsta de 150 de ani, adventiștii încă se roagă pentru apocalipsă.“

Conceptele de libertate și diversitate religioasă din Statele Unite moderne își au rădăcinile în reforma religioasă din Anglia, ce a dat naștere unui creștinism fragmentat, transmis sub forma aceasta Americii de Nord prin intermediul coloniștilor englezi.

„Eu locuiesc în locuri înalte și în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite.” (Isaia 57:15)

„Cei mai mulţi dintre cei care sunt acum în viaţă au o șansă la nemurirea personală, fizică.” Cu această propoziţie a început academicianul francez Jean Rostand (biolog și filozof, fiul scriitorului Edmond de Rostand) prefaţa cărţii Perspectiva nemuririi, semnată de profesorul de fizică și scriitorul de literatură SF Robert C. W. Ettinger (1918-2011).

Născut în Africa, la intersecţia dintre trei culturi (arabă, franceză și evreiască), Jacques Doukhan a crescut într-o familie de evrei. La 18 ani a descoperit Evanghelia creștină și a devenit creștin adventist de ziua a șaptea, cu bucuria că în această biserică nu a fost nevoie să-și renege rădăcinile. Adventiștii, ca și evreii, respectă ziua...

Pentru părinţii creștini, nu există o preocupare mai intensă decât educarea copiilor lor în spirit creștin. 

Apelul lui Ioan Botezătorul – „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia Cerurilor este aproape!” – reușea să aducă evreii „din Ierusalim, din toată Iudeea și din toate împrejurimile Iordanului” în deșertul unde predica profetul, pentru a-și mărturisi păcatele și a fi botezaţi. La două mii de ani distanţă, îndemnul „pocăiţi-vă” e îngropat sub un munte de asocieri peiorative.

„Chiar dacă ești întemniţat pe viaţă, tot e o perioadă scurtă. După care urmează revenirea lui Iisus. Trebuie să faci tot ce poţi mai bine în situaţia în care te afli.“ (Lindy Chamberlain)

Unii creștini îi acordă Fecioarei supra-venerare, înmulţindu-i atribuţiile și exagerându-i calităţile până la deificare. Alţi creștini ajung la extrema opusă și banalizează personalitatea și contribuţia Mariei, abia recunoscându-i calităţi elementare.

Suntem mai puţin familiarizaţi cu moartea decât oricare altă generaţie din istorie, iar acest lucru se reflectă atât în modul în care ne trăim viaţa, cât și în stângăcia cu care gestionăm momentele nedorite ale despărţirii de cei dragi.

Nu am încă un an și jumătate și privesc încruntată spre fotograful necunoscut, cuibărită confortabil în braţele mamei. Mama are 21 de ani și câteva săptămâni și un zâmbet cald, abia schiţat, care topește în siguranţa lui toate fricile lumii.

Fizicianul și autorul britanic Paul Davies prevede un viitor în care nevoia de ghidare spirituală va fi mai puternică decât oricând, dar în același timp consideră că „orice religie care refuză să îmbrăţișeze descoperirile știinţifice nu va supravieţui în secolul al XXII-lea”1.

Jurnalul online al motorului de căutare Google ne descoperă că, pentru internauţii români, cel mai de interes subiect din domeniul religios în 2019 a fost rugăciunea.1

Sleit de puteri, într-o luptă acerbă cu cronometrul, copleșit în mare parte din timp – iată o descriere în care se regăsesc tot mai mulţi creștini. Atunci când criza de timp a devenit noua normalitate, poate că avem nevoie de ceva mai mult decât de cunoașterea tehnicilor de gestionare a timpului.

Căile prin care dumnezeirea Se descoperă sunt Biblia, Iisus Hristos, natura și conștiinţa. Rugăciunea nu este revelatoare. Dacă nu este revelatoare nici pentru om, nici pentru Dumnezeu, ce este atunci rugăciunea?

Cultul sfinţilor este o tradiţie foarte veche în creștinism. Numeroși creștini nu-și pot concepe religia fără apelul la sfinţi, cărora le cer povăţuire, ocrotire, vindecare și mijlocire.[1] Mai puţin preocupaţi de corectitudinea teologică, oamenii căută compania sfinţilor din pricina solitudinii, nevoilor, bolilor, temerilor, vinovăţiilor, dezamăgirilor.

Miza identificării destinatarului rugăciunii este extrem de importantă și poate fi simplu indicată prin întrebarea: Ne putem aștepta ca rugăciunile să fie ascultate indiferent cui le adresăm?

„Dumnezeu este bun!”, spunem adesea. Mai ales atunci când, după ce ameninţa să derapeze primejdios, viaţa intră din nou în matca ei. Ce rămâne de spus (și mai ales de făcut) atunci când cele mai dragi visuri ale noastre ajung doar o mână de cioburi, pe care nimic nu le mai poate lipi?

Răzbunarea este o capcană în care cei înţelepţi nu cad, spune proverbul într-o manieră diplomată. Și totuși, a răspunde cu aceeași monedă este o practică des întâlnită.

Dacă Dumnezeu există, de ce aș conta eu pentru El?