Revista

Ani întregi de bunăstare, înghiţiţi de câteva luni de recesiune – așa s-ar rezuma criza economică mondială care a început în anul 2007. În esenţa ei, cea mai mare recesiune de după perioada interbelică s-a dovedit a fi o oglindă în care nu ne place să ne privim.

„Avem tot ce aveţi nevoie și mult mai mult!” este sloganul publicitar care apare în primele minute ale unui celebru film de animaţie1; un slogan câtuși de puţin bulversant pentru spectatorii demult acomodaţi cu reclamele societăţii de consum. Derutant poate fi însă faptul că reclama, cu promisiunile ei de abundenţă, este afișată într-un hipermarket pustiu,...

Cei care vor atinge succesul în cele din urmă nu doar că le vor spune altora adevărul, dar și-l vor spune lor înșiși.

Perspectivele asupra noastră ca indivizi, asupra lumii și chiar asupra lui Dumnezeu pe care le-am căpătat în copilărie devin credinţe care filtrează și direcţionează alegerile pe care le facem ca adulţi. Unele dintre aceste credinţe ne ajută. Altele nu. De fapt, de multe ori, blocajele de care ne lovim în viaţa de adult sunt pricinuite...

Amestecul de sentimente prin care trece o familie atunci când așteaptă un copil este minunat și înfricoșător, deopotrivă.

„Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioși prin nebunia propovăduirii crucii.” (1 Corinteni 1:21) În liniștea macabră care se lăsase printre condamnaţii pironiţi...

Sunt locuri care rămân în suflet alături de oameni şi amintiri dragi. Şi de fiecare dată când te întorci la ele, este imposibil să nu retrăieşti măcar o parte din momentele care te-au convins să le păstrezi în inima ta.

Cu secole în urmă, teologul şi filosoful german Gottfried Wilhelm Leibniz folosea pentru prima dată termenul „teodicee”1 – „justificarea lui Dumnezeu”. Prin teodicee, Leibniz se referea la realitatea ultimă a justificării, o dată pentru totdeauna, a lui Dumnezeu şi a tuturor căilor Lui înaintea întregului univers.

„Felul în care le vorbim copiilor devine vocea lor interioară.” (Peggy O’Mara)

Nu o vede nimeni, pentru că se ascunde și apasă cu greutate în interior, până reușește să te convingă că viaţa nu valorează mare...

„Un cititor trăiește o mie de vieţi înainte de a muri, a spus Jojen. Omul care nu citește niciodată nu trăiește decât una.” (George R.R. Martin)

„Era odată un Om care trăia în Ţinutul Rarităţii. După multe aventuri și o lungă călătorie prin Știinţa Economică, s-a întâlnit cu Societatea de Abundenţă. S-au căsătorit și au avut o mulţime de nevoi.” (Jean Baudrillard)

Sunt momente în care simţim că viaţa e grea şi că unele provocări sunt peste puterile noastre. Dacă privim însă în jurul nostru, la oameni precum Ben Underwood, realizăm că suntem prea puţin conştienţi de darurile pe care le-am primit, dar şi de puterea imensă de a ne bucura de viaţă chiar şi atunci când...

„…ceea ce contează nu e sensul vieţii în general, ci mai degrabă sensul specific al vieţii omului la un anumit moment…” (Viktor E. Frankl)

Ea este o pensionară care locuiește vizavi de mine, însă rareori ne întâlnim. Ani la rând a stat în casă din cauza numeroaselor probleme grave de sănătate cu care se lupta.

Iubim oamenii pentru ceea ce sunt. Există însă un fel de dragoste prea înaltă ca să-i putem cuprinde cu adevărat toate nuanţele, un fel de dragoste care se manifestă faţă de oameni indiferent de ceea ce sunt sau au devenit. O astfel de dragoste rezumă frumos povestea lui Ian și a Larissei.

De-a lungul secolelor, sacrificiul lui Dumnezeu-Fiul și planul divin al salvării omului au creat mai multe dileme și crize și au ridicat mai multe întrebări decât ne-am putea imagina. Iar răspunsurile oferite au dezvăluit mai multe implicaţii ale crucii (și ale istoriei trăite înainte și după ea) decât ne-am obișnuit să credem că există, fie...

În 1923, atunci când alpinistul britanic George Mallory a fost întrebat de ce vrea să escaladeze Everestul, răspunsul acestuia a fost: „Pentru că este acolo.” Câteva decenii mai târziu, Sean Swarner a pornit pe același drum, dar nu pentru că Everestul exista, ci pentru că el era încă în viaţă.

Amestecată în mulţimea care traversa o stradă aglomerată din Tokyo, mă simţeam invizibilă. Unii oameni vorbeau cu prietenii lor. Alţii erau cu ochii în telefon. Nu era nimeni căruia să-i pese de mine.

Mulţi vor recunoaște că nu s-au gândit niciodată la această întrebare, trăind statu-quoul fără să-l evalueze critic.

Am crescut în Finlanda, într-un orășel numit Kivijärvi, într-o familie adventistă minunată. Încă din anii adolescenţei, am început să am frământări și lupte legate de chestiunea fericirii.