Har

Mă aflam alături de un tânăr creștin care înjura de Dumnezeu și de Christos și rostea cuvinte asupra cărora mi-am dat seama că nu are niciun fel de control, pe lângă furia lui pe un cal care refuza să înţeleagă românește.

A treia aniversare a căsătoriei lor bătea la ușă, dar medicii nu îi mai dădeau nicio șansă de vindecare Magdei, diagnosticată tardiv cu sarcom Ewing, o tumoare malignă osoasă. Cu toate acestea, soţul ei, Daniel, continua să creadă că ultimul cuvânt Îi aparţine totuși lui Dumnezeu.

Se estimează că anual sunt tipărite peste 100 de milioane de Biblii, ceea ce înseamnă peste 11.000 pe oră, adică aproximativ 3 Biblii în fiecare secundă. Aceste cifre arată impactul uriaș pe care Biblia îl are în viaţa oamenilor.

De nimic altceva nu este legat numele lui Dumnezeu în discursul uman așa cum este legat de suferinţă și izbăvire. Acest locus este un fel de uriașă și complicată intersecţie a existenţei noastre.

Prima mea Biblie mi-a fost oferită de pastorul Damian Zamfir, în iarna anului 1972. Pastorul Zamfir, omul care mi-a condus cei dintâi pași pe calea către Hristos, m-a invitat să-l vizitez în casa parohială a bisericii adventiste de pe strada Rodnei din Târgoviște.

Anecdotic, se spune că teama de a vorbi în public este cea mai puternică frică a omului, după frica de moarte. Toată lumea zâmbește la această ordine de priorităţi, însă nimeni nu contestă și nici nu prea discută despre frica plasată în fruntea clasamentului.

Și dacă la final, indiferent de rezultatul referendumului de săptămâna viitoare, vom constata că România a ratat lecţia?

„Totuşi stau pe malul acestui râu; acesta este un fapt. Şi din moment ce mă aflu aici, trebuie să fi venit de undeva.” Wistawa Szymborska „Dincolo de fenomenele care se prezintă ca atare, după cum obişnuia să spună vechiul şi cerebralul meu prieten Chauncey Wright, marele empirist de la Harvard al tinereţii mele, nu există nimic.”...

Poveștile de dragoste au abilitatea de a ne cuceri prin detaliile unei frumuseţi mereu proaspete, de a umbri incertitudinile legate de trăinicia lor, de a introduce pe ușa din faţă speranţa că, într-o zi, vom trăi și noi scenariul uneia dintre ele și că semnătura eternităţii va rămâne lizibilă pe el.

E comod, dar superficial, din nefericire, să spui că toate religiile sunt la fel. Și, de multe ori, o astfel de atitudine durează până în momentul în care cineva ajunge să vadă diferenţa în propria-i viaţă.

Această întrebare aparent inocentă, probabil, a produs, în ultimele 2000 de ani, mai multă tulburare decât oricare alta. Ea este, de fapt, un ecou al preocupării evreilor antici de a stabili dacă Israel era, sau nu, singurul popor al lui Dumnezeu pe pământ. Reprezintă, de asemenea, ecoul istoriei care a fost martora războaielor născute din...

Tatăl meu mi-a spus odată că înţelege de ce am ales să cred într-un dumnezeu – sunt o fire mai slabă și am nevoie să mă ancorez în lucruri care să dea un sens suferinţelor și greutăţilor vieţii. Pe de o parte, avea dreptate – viaţa e mai ușoară când crezi că nu se termină...

Maestrul Pleșu ne duce în ispita unei discuţii despre atractivitatea comparativă a două opţiuni morale. De ce răul este mai atractiv?

Ultima zbatere a vieţii, înainte de a se desprinde, prin intermezzoul agoniei, de posesorul ei, nu pare să deţină niciun grăunte de miracol. E o imagine de care ai vrea să te ascunzi, până când se mistuie toate chipurile diforme ale unei treceri, doar arareori line, spre odihna de după ultimele bătăi de aripă ale...

Martin Luther credea că știe precis ce așteaptă Dumnezeu de la el și, în strădania lui neobosită de a-I face pe plac, ajunsese – culmea – să Îl urască.

Deruta cu privire la rolul faptelor bune în procesul mântuirii persistă în rândul creștinilor, indiferent de afilierea confesională, chiar dacă Biblia este clară cu privire la acest subiect.

Cu secole în urmă, teologul şi filosoful german Gottfried Wilhelm Leibniz folosea pentru prima dată termenul „teodicee”1 – „justificarea lui Dumnezeu”. Prin teodicee, Leibniz se referea la realitatea ultimă a justificării, o dată pentru totdeauna, a lui Dumnezeu şi a tuturor căilor Lui înaintea întregului univers.

Limbajul popular al românilor găsește rapid un loc în infern pentru toate oportunităţile noastre ratate, pentru toate greșelile regretabile și ireparabile și, în general, pentru tot ce ne surprinde neplăcut sau nu ne convine. Imaginarul popular este depozitarul acestui adevăr elitist, dar care a fost tradus pe limba tuturor: eșecul nu e niciodată al nostru...

În faţa sutelor de confesiuni creștine care există în prezent, eforturile ecumenice ale ultimelor decenii au născut, invariabil, câteva întrebări complementare și deopotrivă legitime: Este posibil dezideratul lui Hristos: „toţi să fie una”?

Nicio altă instanţă pe pământ nu poate judeca un om așa de eficient cum o face sau ar trebui să o facă propria lui conștiinţă. Înainte și îndată după ce răul a fost comis începe „nemilosul“ proces.

Omul nu și-a găsit niciodată odihna în ceea ce este și ceea ce face. Mereu se află în căutarea a ceea ce nu are și în devenirea a ceea ce nu este. Omul vorbește despre transformare, despre dezvoltare și despre împlinire. Oricare i-ar fi realizările sau statutul, el întreţine permanent gândul că trebuie să treacă...