Revista

Imaginează-ţi că, într-o zi cu soare, intri într-un mall cu ochelarii de soare la ochi. Deși luminile strălucesc puternic, tu nu le vezi, totul în jurul tău fiind întunecat și rece.

Depresie, tristeţe, melancolie, amărăciune, disperare – toate aceste stări sufletești general umane au creat în jurul lor o cultură aparte.

Ne-am obișnuit atât de mult ca autorii cărţilor și cercetărilor să fie specializaţi, să-și delimiteze bine competenţa, încât suntem tentaţi să privim cu scepticism ceea ce iese din cadrele „acceptate“. Pare bizar un autor de literatură pentru copii care se recomandă ca medievalist și profesor universitar la Oxford.

Din experienţa și din dialogurile pe care le-am purtat până acum, am descoperit că sunt două mari categorii de oameni care ajung să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu. Prima categorie e cea a oamenilor care au suferit. Din motive fizice sau emoţionale, pe perioade mai scurte uneori, dar adesea pe perioade lungi. A doua...

Depresia nu va putea fi niciodată cuantificată exact, fiindcă, pe de-o parte, ceea ce se vede este doar vârful icebergului și, pe de altă parte, caracterul și varietatea de forme pe care le îmbracă se ascund în spatele celor mai nebănuite forme.

Ce aţi spune dacă aţi citi un articol care vă anunţă că abilitatea specifică omului de a face alegeri în mod liber și conștient – adică liberul-arbitru – ar putea fi doar o iluzie? Dar dacă aţi constata că articolul face apel la anumite cercetări știinţifice? O asemenea curiozitate este stârnită de un articol recent...

O viaţă întreagă de documentarist te învaţă să privești atent, să prinzi ceea ce merită să fie prezentat în imagini, să știi să pui întrebări. Dar când filmul este gata, ce s-a sedimentat în tine? În ce fel povestea pe care o proiectezi pe ecran transformă povestea ta de viaţă? Martin Doblmeier se consideră răspunzător...

Deși ideea demnităţii umane poate părea relativ nouă pe scena istoriei, ideea valorii omului are o istorie consistentă, după cum ne-o confirmă naraţiunea Genezei biblice, Cicero, Kant și alţii[1].

„Pilda semănătorului“ pare a fi cheia tuturor celorlalte pilde rostite de Iisus. Nu e tainică și nici parolată. Ci, pur și simplu, de la ea se pleacă. Dumiriţi și nu prea, apostolii și toţi cititorii de azi ai pildei sunt întrebaţi de Iisus Christos: „Nu înţelegeţi pilda aceasta? Cum veţi înţelege atunci toate celelalte pilde?“...

Oricât de mult ne-am ascunde, sunt zile care ne surprind cu sentimentul copleșitor că viaţa noastră, deși frumoasă și de invidiat, duce lipsă de ceva esenţial

„Da, mâncăm iarbă, şi suntem mândri de asta, pentru că demonstrează faptul că, prin puterea lui Dumnezeu, suntem în stare să facem orice“, aceasta este declaraţia și convingerea tinerei Rosemary Phetha, într-un reportaj Times Live.

Privită în ansamblu, această întrebare sună ca un strigăt de durere, ieșit din străfundul fiinţei umane în mijlocul întunericului incertitudinilor și al îndoielilor. Însă în această întrebare stă concentrat de fapt un ciorchine de întrebări. Ne vom opri asupra celor esenţiale și de folos pentru a ne deschide mintea, în lumina învăţăturilor Celui ce deţine...

Întrebarea din titlu este un protest exprimat sub forma unei nedumeriri acuzatoare la adresa lui Dumnezeu. Nu este altceva decât o condamnare voalată a lui Dumnezeu și a acţiunilor Lui. Este expresia ciudată a rebeliunii unei lumi care se vede pe sine superioară lui Dumnezeu. Oamenii uită cuvintele Scripturii din cartea lui Iov: „Supărarea să...

Una dintre acuzaţiile aduse religiei și credinţei este că valorile lor știrbesc pilonii principali ai demnităţii: libertate, autonomie, iubire de sine ș.a.m.d. Se afirmă că, în contrast cu aceste valori ale demnităţii, credinţa se exprimă îndeosebi pe calea smereniei. Se află oare afirmarea demnităţii și trăirea credinţei pe drumuri opuse?

Uneori constatăm că ne surprinde felul de a gândi al altora în probleme care vizează morala, adică, în esenţă, felul în care discern ei binele de rău și aleg ceea ce consideră a fi bine.

Omul posedă un bagaj genetic de cinci ori mai mic decât cel al cepei și doar puţin mai mare decât cel al unui șoarece. Ar folosi un creator al vieţii pentru o ceapă de cinci ori mai multă informaţie genetică decât pentru un om? Sau ar fi creat El omul doar puţin mai complex decât...

Marea atracţie a lumii virtuale vine tocmai din posibilitatea evadării pe care i-o oferă vizitatorului, care simte că acolo își poate ascunde identitatea, își poate satisface orice fantezie fără a suporta, adesea, vreo consecinţă. Posibilitatea ascunderii identităţii oferă sentimentul de libertate, dorinţă deloc rea în sine, până la urmă. Dar, este posibilă libertatea de acţiune...

Nicio altă instanţă pe pământ nu poate judeca un om așa de eficient cum o face sau ar trebui să o facă propria lui conștiinţă. Înainte și îndată după ce răul a fost comis începe „nemilosul“ proces.

Conciliul din Trent[1] (1545-1563) a azvârlit cu anateme în doctrina protestantă a îndreptăţirii, iar protestanţii au ripostat pe măsură. Miza era adevărul. Situaţia însă s-a schimbat. Supravieţuirea creștinismului este oferită ca argument pentru minimalizarea diferenţelor și accentuarea similarităţilor cu scopul de a face faţă dușmanului comun: secularismul.

„…ei, de care lumea nu era vrednică…” (Evrei 11:38)

Trăim într-o perioadă a istoriei care pare să ne fi conectat în toate modurile posibile. Credem că sunt puţini cei care nu au pe nimeni cu care să socializeze.