Gândire critică

Într-o discuţie argumentativă, fiecare parte implicată trebuie să-și poată expună punctul de vedere fără constrângeri, discriminare sau interferenţe. Aceasta este, de altfel, o premisă importantă în încercarea depășirii diferenţelor de opinie. În practică însă, adesea lucrurile sunt departe de acest ideal. Interlocutorii nu doar că nu-și respectă dreptul la liberă exprimare, dar apelează și la...

Ceea ce numim „argument irelevant” este o eroare de argumentare prin care cineva plasează, într-o controversă sau într-un discurs, un argument care doar pare să aibă legătură cu o idee pe care vrea să o susţină, dar care mută atenţia pe altceva.

Un articol din The New Yorker[1] ne explică de ce nu ne schimbăm convingerile, nici chiar în faţa evidenţelor contrare.

Cu aproape un secol în urmă, scriitoarea Virginia Woolf remarca tendinţa oamenilor de a se apropia de cărţi „cu minţi înceţoșate și divizate, cerându-i ficţiunii să fie adevărată, poeziei să fie falsă, biografiilor să fie măgulitoare, iar istoriei să corespundă prejudecăţilor.”1

„Străduiește-te să te înfăţișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat [...] care explică drept Cuvântul Adevărului.” (2 Timotei 2:15 subl. aut.)

Gândirea critică nu este un panaceu, deși se dovedește foarte utilă în gestionarea, clarificarea și/sau soluţionarea unor probleme de alegere, a unor dispute de idei și convingeri, a unor impasuri decizionale care ne preocupă.

Mișcările fundamentaliste, credinţele religioase extremiste și sectare, manipulările maselor de credincioși, conspiraţiile cu miză religioasă și alte astfel de ameninţări accentuează importanţa gândirii critice.1

Argumentele trebuie să convingă și, pentru a convinge, trebuie să fie cel puţin valide – condiţia minimă a persuasiunii.

Nimeni nu a văzut vreodată un gând. Nici chiar neurochirurgii. Cu toate acestea, despre cum gândim știm mai multe decât vedem și mai puţine decât ne-am dori, sau ne-ar prinde bine.

Foarte multe emisiuni de știri, discursuri sau articole de presă fac trimitere la cel puţin un sondaj. Când sunt bine concepute și realizate, sondajele sunt un mijloc excelent de măsurare a opiniei publice pe un anumit subiect. Din nefericire, nu toate sondajele sunt bine alcătuite, relevante, reprezentative sau oneste.

Calitatea rezultatelor statistice nu garantează interpretarea lor corectă și nici utilizarea lor într-un mod care să nu aducă prejudicii adevărului.

Din cea mai fragedă copilărie, am învăţat din sfaturile adulţilor sau am experimentat pe propria piele (cu durere, uneori) puternica relaţie dintre cauză și efect. Simplu: dacă atingi ușa cuptorului încins, te rănești! Ulterior am descoperit că rămân presante o multitudine de incertitudini, iar cauzalitatea s-a adăugat pe lista din ce în ce mai lungă...

Asociaţia Americană de Statistică (ASA) a realizat un studiu privind istoria statisticilor de-a lungul dezvoltării societăţii umane. Rezultatul acestui studiu a fost comprimat în forma unei planșe intitulate „Cronologia statisticilor” și publicate pe pagina web a asociaţiei.

Falsa analogie sau analogia defectuoasă constă în folosirea incorectă a schemei argumentative a analogiei fără a fi îndeplinite condiţiile unei comparaţii corecte.

Eșantionul părtinitor este și el un eșantion nereprezentativ, fie din raţiuni cantitative, ca în cazul eșantionului insuficient, fie din raţiuni calitative: structura lui nu reprezintă structura populaţiei reale, care face obiectul cunoașterii noastre. Atunci când cercetătorii nu aplică tehnici și procedee probabilistice pentru a construi un eșantion aleatoriu, există riscul ca sentimentele și așteptările lor,...

În cercetarea știinţifică, eșantionarea este principala metodă pentru cunoașterea realităţilor pe care cercetătorii nu le pot accesa la scara 1/1. Se presupune că proprietăţile descoperite la nivelul eșantionului (origine, evoluţie, structură, funcţii sau comportament) sunt valabile la nivelul realităţii studiate. Adesea, această realitate este o mulţime de elemente; atunci când elementele sunt indivizi vii, oameni...

Apelul la ignoranţă (argumentum ad ignorantiam) este o eroare de gândire prin care se argumentează că o concluzie este adevărată deoarece nu există dovezi împotriva ei sau că o concluzie este falsă pentru că nu există nicio evidenţă în favoarea ei.

Când mesajul comunicat de cineva permite interpretări multiple sau când expresii ori cuvinte folosite își păstrează forma, dar își schimbă sensul, suntem în pericolul de a înţelege altceva faţă de mesajul intenţionat.

Multitudinea și complexitatea informaţiilor pe care avem nevoie să le încadrăm în intervale scurte de timp în categoriile mintale potrivite pregătesc terenul pentru apariţia raţionamentelor eronate. Când o concluzie este susţinută de argumente foarte slabe sau chiar irelevante, raţionamentul este încadrat în categoria numită non sequitur, adică „nu decurge”, sau „argumentul irelevant”.

Când cineva dorește să justifice răul pe care l-a făcut prin faptul că și altul sau alţii au făcut la fel sau prin faptul că acest rău nu a fost decât o reacţie la răul făcut de altcineva, comite eroarea logică a apelului la ipocrizie.

Argumentul circular descrie preluarea ca argument a unei părţi din teză care nu este încă acceptată, ci ea însăși trebuie argumentată.