Liber arbitru

Întrebarea din titlu este un protest exprimat sub forma unei nedumeriri acuzatoare la adresa lui Dumnezeu. Nu este altceva decât o condamnare voalată a lui Dumnezeu și a acţiunilor Lui. Este expresia ciudată a rebeliunii unei lumi care se vede pe sine superioară lui Dumnezeu. Oamenii uită cuvintele Scripturii din cartea lui Iov: „Supărarea să...

Scenariul în care Dumnezeu este judecător, iar creaturile sunt supuse judecăţii Sale se încheie, în Scriptură, cu happy-end pentru toţi iubitorii dreptăţii. Dar cum s-ar finaliza situaţia în care Dumnezeu este inculpat într-un proces instituit de creaturile Sale? Happy-end pentru cine?

Dacă există o răscruce de unde pornesc atât drumul credinţei, cât și cel al îndoielii sau al necredinţei în Dumnezeu, atunci aceasta este rugăciunea. Această...

De nimic altceva nu este legat numele lui Dumnezeu în discursul uman așa cum este legat de suferinţă și izbăvire. Acest locus este un fel de uriașă și complicată intersecţie a existenţei noastre.

„Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39)

„Totuşi stau pe malul acestui râu; acesta este un fapt. Şi din moment ce mă aflu aici, trebuie să fi venit de undeva.” Wistawa Szymborska „Dincolo de fenomenele care se prezintă ca atare, după cum obişnuia să spună vechiul şi cerebralul meu prieten Chauncey Wright, marele empirist de la Harvard al tinereţii mele, nu există nimic.”...

„Bine faceţi să căutaţi ceea ce căutaţi, dar aceasta nu se află acolo unde căutaţi voi. În ţinutul morţii, voi căutaţi viaţă fericită: ea nu se află acolo. Cum poate să fie viaţa fericită undeva unde nici măcar nu există viaţă?” (Sfântul Augustin, Confesiuni)

Această întrebare aparent inocentă, probabil, a produs, în ultimele 2000 de ani, mai multă tulburare decât oricare alta. Ea este, de fapt, un ecou al preocupării evreilor antici de a stabili dacă Israel era, sau nu, singurul popor al lui Dumnezeu pe pământ. Reprezintă, de asemenea, ecoul istoriei care a fost martora războaielor născute din...

Amenzi, ordonanţe militare, poliţie și armată pe străzi. O realitate în care ne-am trezit peste noapte și care ne-a strâns, ca într-un corset rigid, în reguli stricte.

Maestrul Pleșu ne duce în ispita unei discuţii despre atractivitatea comparativă a două opţiuni morale. De ce răul este mai atractiv?

Era un sfârșit torid de iunie când adolescenta Muawia Bibi a crezut că și-a văzut visul cu ochii. Deși ai ei se opuseseră vehement, reușise în sfârșit să se mărite cu Sajjad Ahmed, un tânăr cu opt ani mai mare decât ea. N-a apucat să-și conștientizeze însă împlinirea, că visul ei s-a și transformat în...

Nicio altă instanţă pe pământ nu poate judeca un om așa de eficient cum o face sau ar trebui să o facă propria lui conștiinţă. Înainte și îndată după ce răul a fost comis începe „nemilosul“ proces.

Atunci când descoperi că singurul lucru care ţi-a rămas este credinţa în Dumnezeu, vrei mai mult decât orice ca acea credinţă să nu se dovedească o otravă pentru sufletul tău.

Sociologul și psihologul german Erich Fromm a caracterizat istoria recentă a relaţiei dintre societăţile umane și Dumnezeu astfel: „Dacă în secolul al XIX-lea problema a fost că Dumnezeu este mort, în secolul al XX-lea problema este că omul e mort.”1

Marea Reformă nu a fost o simplă schismă în interiorul creștinismului occidental, nu a fost doar o mișcare religioasă și politică, deși toate acestea sunt descrieri corecte, complementare. Reforma protestantă, cu spiritul și principiile ei specifice, a fost înainte de toate o întoarcere la adevăratele surse și valori ale creștinismului – o tentativă de restaurare.

Acum jumătate de mileniu, cuiul lui Luther a prins cele 95 de teze pe ușa catedralei din Wittenberg. În ce lumină se văd azi motivele care au dus la Reformă?

Subiectul acesta pare o răscolire prin gunoaie pentru asigurarea supravieţuirii. Cui îi mai pasă astăzi de protestul protestant? Anticatolicismul, ca și antiprotestantismul sunt atitudini naturale și legitime cultural, care pot fi evaluate după motivaţie, spirit și conţinut – aspecte aparent obscure, dar care devin foarte transparente în faptă.

Mai multe experimente simple au arătat că anumite procese neuronale necesare realizării unei acţiuni se intensifică cu fracţiuni de secundă sau chiar secunde întregi înainte ca gândirea conștientă să fie informată cu privire la realizarea acelei acţiuni.

Ce aţi spune dacă aţi citi un articol care vă anunţă că abilitatea specifică omului de a face alegeri în mod liber și conștient – adică liberul-arbitru – ar putea fi doar o iluzie? Dar dacă aţi constata că articolul face apel la anumite cercetări știinţifice? O asemenea curiozitate este stârnită de un articol recent...

În anul 1961, Londra este locul de debut al piesei de teatru „Luther”, scrisă de John Osborne (1929-1994). Autorul nu-şi propune redarea vieţii lui Luther din punct de vedere istoric, iar întreaga piesă e doar un pretext pentru promovarea ideilor ce frământau mintea de căutător disperat a lui Osborne.

Conciliul din Trent[1] (1545-1563) a azvârlit cu anateme în doctrina protestantă a îndreptăţirii, iar protestanţii au ripostat pe măsură. Miza era adevărul. Situaţia însă s-a schimbat. Supravieţuirea creștinismului este oferită ca argument pentru minimalizarea diferenţelor și accentuarea similarităţilor cu scopul de a face faţă dușmanului comun: secularismul.